Revista Tribuna

Textele cu adevărat militante, în sprijinul legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicaţiei abia la finele anului 1933. O notează şi Z. Ornea, un cercetător minuţios: “din toamna lui 1933, gazeta Cuvîntul a început să insereze ştiri şi reportaje despre mişcarea legionară”. Decizia lui Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost însoţită de cîteva măsuri de forţă, mediatizate insistent şi patetic de publicaţia lui Nae Ionescu, prin titluri de-o şchioapă: Schingiuirea legionarilor continuă; Protestul deţinuţilor de la Jilava; Doi legionari în agonie în spitalul din Piatra-Neamţ; O sălbăticie inutilă şi primejdioasă; Un act medical care dovedeşte ororile regimului (vezi joi, 21 decembrie 1933, p. 3). Este solicitată imediata eliberare a arestaţilor, repunerea partidului în drepturi şi amînarea alegerilor, pentru a se permite reluarea campaniei electorale. Profesorul universitar P.P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii pentru o victimă, găseşte cu cale să-şi proclame simpatiile extremiste (vezi Pentru a împiedeca asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul, joi, 21 dec. 1933, p. 3). E tipărit Memoriul legionarilor deţinuţi adresat Suveranului. Arestaţii au declarat greva foamei (vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3).

În contextul astfel schiţat, pe cînd mişcarea teroristă e prezentată în veşmintele unui martir persecutat, este introdus în pagină, pe de altă parte, un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu, care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimizaţi şi avertizează sumbru că “atunci cînd va suna marele ceas al biruinţei legionare, nu vor rămîne nerăzbunaţi” (vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3). Lucrurile se precipită şi, în cîteva zile, survin evenimente brutale: asasinarea primului-ministru I.G. Duca, numeroasele măsuri de represiune, instituirea cenzurii militare, suspendarea ziarului Cuvîntul şi arestarea lui Nae Ionescu, văzut de autorităţi ca unul dintre instigatorii morali ai dezordinilor, prin frenezia şi insistenţa ultimelor două-trei luni de propagandă.

Relaţia dintre Carol al II-lea şi Nae Ionescu pare să fi fost, pentru o scurtă vreme, armonioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abilitatea de a-şi apropia factorii politici mai influenţi, pentru a-şi consolida puterea. Însă, odată ce veleităţile autoritare ale domnitorului devin mai pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă a instituţiilor ţării, personajele incomode – printre care şi directorul Cuvîntului – au sfîrşit marginalizate. Aşa se explică noua simpatie a lui Nae Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a anului 1933, în favoarea Gărzii de Fier şi a Germaniei naziste, aflate în plină ascensiune. Toate celelalte opţiuni de pe spectrul politic intern fuseseră deja epuizate. Astfel că, într-un interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi documentate în paginile Cuvîntului poziţii politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar e aliat natural cu ţărăniştii din opoziţie; apoi se pronunţă împotriva ţărăniştilor veniţi la guvernare, dar militează pentru consolidarea dinastiei, prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi formulează prudente rezerve antimonarhice, dar exaltă noua “spiritualitate” legionară.

E frapant să constaţi, retrospectiv, doza de naivitate în viaţa practică a lui Nae Ionescu, profesorul venerat de studenţime. Pesemne că, pentru a-şi păstra nealterate libertăţile de manevră, magistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forţelor aflate la putere, investindu-şi succesiv speranţele ori în opoziţie, ori în trimisul mesianic din depărtare, ori într-o mişcare “transcendentă”, izbăvitoare. Imaginea lui haiducească poate fi – în ochii unor adolescenţi – seducătoare, însă eficienţa concretă a acţiunilor sale rămîne, în mod vădit, catastrofală.

O judecată şi mai brutală emite Z. Ornea, care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui credo la un cinic care n-a crezut niciodată în nimic”. Era cam greu, în asemenea circumstanţe zigzagate, să se găsească cineva care să păşească pe urmele conceptuale ale “filosofului”. Cu toate acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său, că – acolo unde era vorba despre o oportunistă piruetare în roza vînturilor – poate fi totuşi identificată o ideologie năistă clară şi unitară, precum şi o filiaţie ideatică, spre învăţăcel. Curajoasă ipoteză!

Teza principală a Martei Petreu, enunţată în titlul cărţii şi repetată apoi, cu o infinitate de nuanţe răsucite, este că Mihail Sebastian i s-a supus voluntar (şi voluptuos) “stăpînului” Nae Ionescu, i-a preluat ideile şi răfuielile reacţionare, i-a secondat paşii în campaniile antidemocratice. A ajuns chiar – ţineţi-vă bine – “un extremist de dreapta moderat” (de parcă aşa ceva ar exista…).

O discuţie mai insistentă trebuie formulată în legătură cu cronologia subsecventă speculaţiilor Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist Mihail Sebastian? Care a fost perioada cînd gazetarul interbelic ar fi alunecat pe panta militantismului antidemocratic? Căci simpatiile la extremă ale lui Nae Ionescu, model prezumat al lui Sebastian, datează abia din toamna anului 1933 (după cum o remarcă întemeiat şi Z. Ornea). Înaintea acestei date, magistrul avusese o traiectorie mai curînd tortuoasă.

Într-un articol programatic, publicat în 1929 sub semnătura lui Nae Ionescu, se insistă pe orientarea clară împotriva partidului liberal (“Acum cîţiva ani, problema era scăparea ţării de sub tirania stearpă şi păgubitoare a liberalilor. Iar soluţia la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului monarhiei şi crearea unui organism politic de luptă”, vezi Pentru mai multă claritate, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 nov. 1929, p. 1). Pentru alungarea de la putere a liberalilor, publicaţia îi sprijină pe ţărănişti, din postura alergătorilor care înaintează spre aceeaşi destinaţie, însă evoluează pe culoare paralele. Trebuie subliniat cu toată fermitatea: militantismul împotriva liberalilor – în interbelic, la fel ca şi-n zilele noastre – nu echivalează automat cu vreo opţiune nedemocratică.

Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar directorul-editorialist ne explică, după doar cîteva săptămîni, motivele noului divorţ: abia ajunşi la guvernare, ţărăniştii au încercat să-şi aservească ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră. Politicienii nou-veniţi, la fel ca şi cei abia debarcaţi, nu acceptă relaţii de la egal la egal cu o presă care se vrea totuşi liberă să le critice eşecurile. Foştii amici tolerează de-acum, şi ei, doar supunerea oarbă (vezi Nae Ionescu, Ce e un gazetar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, miercuri, 15 ianuarie 1930, p. 1). Reorientarea de program se produce astfel, din mers, în favoarea aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele insistente de încurajare a Restauraţiei, ediţiile speciale prilejuite de întronarea prinţului pogorît din Occident, fotografiile triumfaliste şi ditirambii monarhici mărturisesc noua direcţie a publicaţiei, în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului, care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în inima sistemului constituţional.

„- Auzi,” – clefăi din obrăjori prorectul – „ce se mai aude cu excursia aia de studii?” „- Se face, acuşica…” „- Ai stabilit vreun itinerar atractiv? Că ăştia scot banul numai dacă au garanţia că nu-i duci pe unde îi plimbă bătrânii lor, în plictiseli de Disneyland, Monte Carlo, în Paris pe rue St. Denis, unde îi întâlnesc pe toţi voiajorii de bine de prin Bokia, ori la Creazi Hoursis…” „- Păi, să vă spun numai câteva locaţii…” „- S-auzim!” Privind ciorchinii de coaiele popii şi uitând o clipă de veştejita pizdă a ţigăncii, lăsând aşadar deoparte o zonă a florei numai pentru a o privilegia pe cealaltă (aia suspendată), Costină miji ochii, amintindu-şi: „- Întâi am să includ oraşul Pula din comitatul Veszprém, că în drumul spre vest trecem şi prin Ungaria…” „- Ideea e bună, fiindcă troglodiţii fără cultură cred că ăsta e un cuvânt ruşinos, pe care numai ai noştri l-au împrumutat de la strămoşi…” „- Da, de aia. Şi pe urmă, în Italia, am să-i pun să viziteze localitatea geamănă, Pula, din provincia Cagliari, în Sardinia”. „- Treceţi şi prin Puglia?” „- Obligatoriu. E acolo un tip cu care am luat legătura, un guru venit tocmai din satul Pula din Tibet. Nu mai ştiu, ori ziceau că e rudă cu dalai lama, ori tocmai că ziceau că nu e niciun fel de rudă cu dalai lama. În orice caz, tipul mi-a fost pomenit în legătură cu dalai lama…” „- Perfect. Om fi noi creştini, dar nu suntem sălbatici…” „Dacă ajungem cu bine şi în nord-vestul Franţei, atunci obligatoriu parcăm o după-amiază şi în Saint-Mars-sur-la-Futaie, în departamentul Mayenne”. „- Eşti tare, Costină, te descurci… Să vii cu itinerariul, când va fi gata, să ţi-l aprob”. „- Dar dumneavoastră nu veniţi cu noi?” „- Mai vedem. Mai vorbim până atunci…” 

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

„- În fine, va fi tare de tot… Am să le dau clasă papiţoilor de la stat”, asigură prorectul Ştrimfli pe cine se făcea că-l ascultă. Numai că decakanul Costină o dădu pe pilot automat: „- Nu e nicio îndoială, şefu’, ăştia n-au nicio treabă cu ştiinţa, şi-au luat acreditările pe ţuici”. „- Ba, nu poţi să spui chiar asta, să fim înţeleşi. Pe ţuici le-am luat noi. Ei le-au luat pe poşircă, zeamă chioară…”

La drept vorbind, lui Costină nu-i păsa. Sesizase într-un colţ al universităţii, slavă Domnului, mai dosit, un borcan de mazăre spălat de etichetă, pe care îl foloseau pe post de vază autorizată la ocazii sau, în caz de dublă importanţă a evenimentelor, la okakazii. Ei bine, în el se veştejeau diafan câteva inextricabil de implementabile flori de pizda ţigăncii, însingurându-se înde sine ca proastele. Cum naiba de uitase să le arunce, să schimbe apa gălbuie de pe ele şi să spele naibii borcanul-vază, se întreba acum Costină, ştiută fiindu-i gura mare, de mocan, a decakanului…

Între timp, Ştrimfli îi turuia un elogiu neconvins la adresa colegilor lui din celelalte unităţi de învăţământ superior fiindcă, vorba ceea, care e folosul să fii unul din ei dacă pe toţi îi faci proşti?! Puteau fi mai slabi pregătiţi, mai fără idei ştiinţifice şi mai şulfe decât el, nicio problemă, însă argumentaţia trebuia să-i păstreze în zona de compatibilitate deplină…. 

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

E totuşi surprinzătoare energia cu care noi şi noi generaţii de condeieri români se îndîrjesc împotriva lui Mihail Sebastian, continuînd să-i orchestreze cele mai fanteziste procese de intenţii. În acest domeniu, aventura zgomotoasă a Martei Petreu a reprezentat doar vîrful aisbergului, prin răsunetul amplificat al şarjei calomnioase (împinse pînă la character assassination), prin chirurgicalul decupaj falsificator al citatelor, prin ascunderea opiniilor ce contravin concluziilor prefabricate de monografa sui-generis.

Un mic detaliu, simptomatic pentru ceea ce se cheamă “cultură română”. Editura Polirom nu pregetă să publice chiar şi a doua ediţie din scrierea aceasta a Martei Petreu, falsă de la primul cuvînt al titlului şi pînă la preţul de pe ultima copertă. În schimb aceeaşi Editură Polirom refuză tipărirea cercetării mele, în care aduc sub ochii publicului, rînd pe rînd, contrafacerile autoarei, demonstrez rea-credinţa sa frapantă, reiau pasajele scrise efectiv de Mihail Sebastian, trunchiate şi răstălmăcite de ea, şi le repun în contextele de unde au fost prelevate cu penseta. Argumentul suprem al editurii? O asemenea carte nu s-ar vinde… Dar ce, în România se vinde (în două ediţii) şi se premiază doar fabulaţia defăimătoare? Iar restabilirea adevărului e falimentară?

Magda Ursache flutură iar un panegiric la adresa lui Paul Goma, pornind de la opiniile lui… Theodor Codreanu. Măcar pe ăsta îl văzusem răsalaltăieri, cu bazaconiile despre Vintilică Horia. Aşadar putem înţelege rapid cum stăm şi cu Magda Ursache, doar consemnînd autoritatea ştiinţifică la umbra căreia îşi propteşte ea judecăţile.

Marea minune a exegezei literare îşi putea construi vocalizele barem pe niscaiva citate, pentru a ne convinge. Bunăoară pe faimosul pasaj negaţionist ce atestă, pe lîngă multe altele, antisemitismul virulent al lui Paul Goma: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). În loc de asta, Magda Ursache încearcă să ne impresioneze prin violenţe verbale gratuite şi ironii ofensatoare, la adresa unora dintre cei care au fost deranjaţi de antisemitismul lui Goma: “coarda” Cutare, “coarda” Cutărescu, “coarda” Cutărică etc. Ce simplă e viaţa! O mişcare din şold spre dreapta şi a schimbat realităţile după bunul plac, decernînd antisemitului diploma de “Făt-Frumos-din-Lacrimă”.

Arma secretă a istoriei literare încearcă marea cu degetul şi în direcţia lui Mihail Sebastian. “N-a pomenit mai nimeni că Sebastian era şi autor al broşurii clandestine Armata roşie vine, circulînd în aprilie ‘44. După Marian Popa, Vin ruşii!, broşură apărută după acel 23 august majusculizat, unde M. Sebastian saluta comunismul exportat cu tancul de URSS”. De unde are Magda Ursache aceste informaţii? Cum le poate ea dovedi ştiinţific? Nu contează! S-o fi crezînd foarte subtilă, cînd lansează calomnii flagrante.

Magda Ursache nu avea nici un fel de probe, din care să reiasă că Mihail Sebastian a fost un bolşevic arivist, cum încearcă ea să ni-l picteze. Avea în schimb pasaje foarte limpezi, în Jurnalul scriitorului, care mărturisesc starea lui sufletească din acele momente: “Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă. (…) În trei zile, după năvala lui Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru” (joi, 31 august 1944).

Dar minunăţia lumii nu citează, nu. Ea… comentează, pe ton senzaţionalist. Ce simplă e viaţa! O mişcare din şold spre stînga şi a schimbat realităţile după bunul plac, mînjind o victimă evreiască de ocara militantismului comunist. Magda Ursache e un om fericit, trăind într-o lume paralelă. Îşi face impresia că, prin simpla gîdilare a corzilor vocale, trecutul şi prezentul se mulează la poruncă. Să n-o deranjăm. Ea visează la cai verzi pe pereţi.

Iau în mîini revista Tribuna, nr. 192, să văd dacă nu s-au strecurat erori de tipar în ultimul meu articol. Pe paginile 15, 16, 17, 18, nimeni altul decît Adrian Păunescu, despre de toate şi despre nimica: “perioada antemergătoare naşterii mele” (i-auzi! de-atunci se scrie istoria! – L.A.); “lucrurile excepţionale pe care le-a făcut Antonescu” (mie-mi spui? – L.A).; “bunica era analfabetă , dar era genială”; bunicul “era excepţional”; “de altfel eram eminent, vreau să vă spun, am fost, în clasa a VIII-a, cel mai bun din clasă”; în facultate “începusem să fiu glorios”; “eu, la 25 de ani, aveam deja locul meu în literatură!” (te joci? – L.A.); “am spus într-o poezie că aş fi acceptat să fiu noroi pe bocancii celor care au participat la Marea Unire, dar să fiu acolo!” (dar ai fost noroi! te-am văzut la televizor! – L.A.); “acest Ceauşescu a reuşit în anumite momente să-şi depăşească, parcă fără măsură, condiţia de membru de partid şi să devină component al naţiei, pe care s-o conducă şi s-o înaripeze. Pe mine m-a înaripat pentru foarte mulţi ani gestul acesta” (aţi văzut porc cu aripi? – L.A.); “Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu m-au primit în mod secret la Paris, după întoarcerea din America, şi ne-am văzut cîteva zile şi cîteva nopţi, fiind entuziasmaţi de personalitatea mea” (chiar aşa? – L.A.); “Mircea Eliade i-a scris, se pare, lui Dumitru Micu: ‘Cîtă vreme în România s-a mai născut un om ca Adrian Păunescu, putem muri liniştiţi!’” (că bine le mai zicea – se pare – Mircea Eliade; iar Papa l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil… – L.A.); “Eu nu l-am lăudat pe Ceauşescu pentru ceva ce n-a făcut. Eu, cu tipul meu de temperament şi cu felul meu de a pune pasiune în toate, poate am exagerat. Poate am devenit vinovat prin ton, poate oamenii au judecat faptul că nu puteam exprima la fel de deschis critici la adresa lui, cum exprimam opţiuni la adresa vizitelor lui în ţară” (da, da, Adrian Păunescu exprima… opţiuni! – L.A.); “Deci asta este, dom’le profesor! Eu n-am pentru ce să mă scuz!”.

Interviul a fost realizat în casa lui Adrian Păunescu. A fost supervizat de domnişoara Ana-Maria Păunescu, secretar general de redacţie la Flacăra lui Adrian Păunescu. Venind vorba despre dosarul de la Securitate al lui Adrian Păunescu, acesta a fost adus imediat de Carmen Păunescu (doamna cu accidentul de circulaţie): 7 dosare mari şi late, legate, cu acte originale şi xeroxate!

Se ştie că, pe vremea comunismului, nu se făcea interviu sau reportaj fără a se insista pe excepţionalitatea şi genialitatea cîrmaciului Ceauşescu în domeniul cu pricina, fie că era vorba de agricultură, meteorologie, mulsul vacii sau răsfiratul bălegarului. Pionul dictatorului s-a (re)umflat ca broasca din poveste şi, stînd să pleznească, asudă azi la cultul propriei sale personulităţi multilateral lăbărţate. De ce nu povesteşte despre palmele şi flegmele încasate în decembrie 1989?

Intru pe site-urile unor ziare, să văd ce noutăţi sînt pe lume. Îl găsesc pe Adrian Păunescu lamentîndu-se în vreo trei publicaţii că e foarte grav bolnav, mai are puţin şi ne părăseşte, dar nu e ranchiunos, adresează un salut de rămas-bun şi o propunere de împăcare lumii întregi. Mde, ce să zic? Să-l ierte Dumnezeu, că va avea ce!

Caut pe internet veştile mai interesante ale momentului. Aflu că Academia din Moldova tocmai şi l-a făcut membru de oroare, pardon, de onoare, pe Adrian Păunescu. Ce onoare îţi poate aduce asocierea cu principalul saltimbanc al dictatorului comunist Ceauşescu n-am prea înţeles, dar, în fine, dacă tot se duce omul, hai să-l petrecem politicos.

Deschid televizorul, mai mult dintr-un reflex inconştient. Îl văd pe Adrian Păunescu tronînd şi explicîndu-ne foarte avîntat realităţile politice ale momentului, cum stă azi ţara şi ce vom avea de făcut în continuare. Păi bine, nene, nu ne explicaşi că boala, că aşa şi pe dincolo?

Îmi zic să ascult oleacă de muzică subţire şi trec pe Radio România Cultural. Vocea inconfundabilă a lui Adrian Păunescu ne relatează, pe ton hotărît, povestea vieţii lui, în cine crede, pe cine iubeşte, în ce speră. Iar pupincuristul ăsta?! Păi ne laşi, moşule?…

„- Am în bibliografie numai somităţi…”, continuă prorectul. „- Întotdeauna aveţi, nu-i vorbă…” „- Da, corect, dar acuma chiar că voi da pe spate pe toată lumea…” „- Cum aşa?” „- Am inclus numai somităţi internaţionale… Kazimierz Pułaski, de o pildă.” „-Pułaski?!” „- Mda, un erou al modernităţii. E părintele cavaleriei americane, mercenar polonez”. „- Aş fi jurat că vorbiţi de La Fayette.” „- Ăla e francez.” „- Ştiu.” „- Atunci?” „- Nimic. Ăsta e polonez.” „- Păi şi normal. Unul e Pułaski, nu-l poţi confunda. Şi l-am băgat pe lista de lecturi obligatorii şi pe Poulantzas, că a pus lucrurile la punct.” „- Poulantzas ăsta era expert în ţaţichi?” „- Nu, tată. Nicos Poulantzas, sociolog marxist…” „- Aaaa, marxist!… Asta dă bine la noi…” „- Ce vrei să zici?”, deveni suspicios prorectul. „- Că dă bine, acuma, după schimbare, când toată lumea îl înjură pe Marx şi îl gâdilă în barbă pe Engels o mică reabilitare.” „- Dar nu îl reabilitez, numai arăt că ştiu că există şi ce a făcut, măi Costină…” „- Mă rog, am zis şi eu, n-am dat cu parul…” Dar Ştrimfli îşi continuă fonfăneala cu fălcile pline: „- Şi nu e ultimul, îl mai am şi pe Robert P. Pula…” „- Haideţi că ăsta m-a dat gata. Pula?! Aşa îl cheamă?” „- Eu cu erudiţia nu fac bancuri, să ştii!” „- Dar ce, parcă nu ştiu? Ştiu, cum dreac să nu ştiu?…”, dădu îndărăt Costină cu jumătate de pas, la figurat vorbind. „- Ştiu că ştii. Pula ăsta e editor al Buletinului de Semantică la Institutul pentru Semantică Generală, nu are cum lipsi din meniu.” „- Genial! Îi veţi da gata pe papiţoii de la acreditare. Nu pun mare preţ pe cultura lor, făcută la stat…”  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican