Revista Tribuna

Este evident că în activitatea Copyro nu s-ar fi înregistrat o asemenea piramidală nesimţire, fără sprijinul consistent (măcar prin politica “ochilor închişi”) din partea ORDA. Căci asta era (vezi Legea drepturilor de autor, art. 138) instituţia obligată să ţină hăţurile cu fermitate: “f) avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă; (…) h) controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi stabileşte măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancţiuni, după caz”.

Întrucît ORDA e în directa subordine a Guvernului României, iar şefii săi n-au mai fost schimbaţi de zece ani, este limpede că soluţia de-acolo trebuie să vină. Destituirea directorului general şi a directorului adjunct ORDA, de către Primul Ministru Emil Boc şi de către Ministrul Culturii Kelemen Hunor, ar marca un moment fericit în lupta de rotire a cadrelor.

Noua conducere ORDA va trebui – conform atribuţiilor pe care agenţia guvernamentală le deţine – să someze Copyro să descopere limitele bunului-simţ, măcar prin următoarele măsuri de primă urgenţă: A) Să înceteze căpuşarea taxei pe copia privată, oprind şterpelirea comisionului de autoadministrare. B) Să suspende jumulirea taxei pe copia privată, blocînd răspîndirea ilegală de burse şi sponsorizări (multe şi mărunte), pentru cîştigarea de complici şi aderenţi. C) Să-şi transparentizeze activitatea, prin afişarea pe site a declaraţiei de venit şi a declaraţiei de interese a conducătorilor Copyro. D) Să impună limite decente de salarizare, pentru conducerea Copyro, în echivalenţă cu veniturile funcţionarilor publici.

Cînd vom vedea şi aceste miracole făptuite în faţa ochilor, s-ar zice că am mai întors o brazdă.

O scurtă recapitulare se impune. Copyro a ajuns, în activitatea sa de azi, să sfideze chiar obligaţiile pentru care a fost constituită. A) În loc să-i protejeze pe urmaşii drepturilor de autor, îi şicanează abuziv (pretinde că drepturile le expiră după 50 de ani, în loc de 70; susţine că proprietatea asupra drepturilor de autor este valabilă doar pe teritoriul românesc; se oferă să reprezinte interesele urmaşilor şi, în cazul unui refuz, le contestă în instanţă calităţile pe care tocmai se pregătea să le sprijine). B) În loc să ocrotească opera literară, îi blochează reeditarea şi îi limitează circulaţia publică (vezi cazul Jurnalului scris de Mihail Sebastian). C) În loc să distribuie echivalent, între editori şi autori, taxele strînse din copia privată (50%-50%, conform legii), îşi autoatribuie un exorbitant comision de autoadministrare. D) În loc să repartizeze cu bună-credinţă sumele provenite din recoltarea taxei pe copia privată, îşi permite să confere abuziv burse şi sponsorizări, după criterii echivoce. E) În loc să-şi exercite în mod transparent atribuţiile, îşi secretizează suspect şi nejustificat activitatea, rezultatele şi veniturile salariale. F) În loc să fie disponibilă unei categorii cît mai largi de autori, pe o perioadă neprecizată de timp – conform rolului pentru care a fost prevăzută existenţa sa, prin textul legii – Copyro le restrînge aproape tuturor informarea onestă şi accesul neîngrădit.

Trebuie menţionat că, în comiterea abuzurilor, Societatea Copyro se ascunde adesea, cu feciorelnică sfială, în spatele votului primit de la Adunarea sa Generală – de parcă aceasta ar avea autoritatea să voteze încălcarea legii! (Sau ce, dacă Adunarea Generală va decide prin vot unanim că Eugen Uricaru este un papagal, preşedintele Copyro îşi va lua zborul pe deasupra mesei de consiliu?)

Mai spune Legea drepturilor de autor şi alte lucruri frumoase, destinate liberei informări a cetăţenilor. De pildă, prin art. 134 al legii, membrii Copyro au dreptul să consulte liber, cu 30 de zile înainte de Adunarea Generală, o serie întreagă de documente: darea de seamă contabilă, bilanţul contabil, raportul organelor de conducere, salariile individuale ale angajaţilor etc. Toate acestea se cuprind şi în Statutul Copyro. Dar, surprize-surprize, cînd apare vorba despre aflarea “salariilor individuale ale angajaţilor”, Statutul Copyro (art. 5.3.4., lit. e) adaugă scrupulos precizarea: “cu respectarea art. 40, alin. 2, lit. i din Codul Muncii”. Urra! ne grăbim să jubilăm. În sfîrşit legea a fost ameliorată, pentru a ne oferi un plus de avantaje. Şi dăm fuga la invocatul articol din Codul Muncii, unde citim cu uluire că, printre alte obligaţii, angajatorului îi revine şi aceea “să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor”.

Asta ce înseamnă oare? Că dacă, înainte de periodica şi ritualica realegere a lui Eugen Uricaru în funcţia de Preşedinte, vreun membru Copyro ar fi curios să ştie cît palmează şeful lunar pe statul de plată, bietului curios i se va comunica suma exactă, totuşi fără a se insista pe numărul de la pantofi al boss-ului ori pe marca automobilului său preferat (ele reprezentînd, nu-i aşa, date confidenţiale, cu caracter personal)?

Mai curînd am zice că, atunci cînd legea românească înlesneşte o situaţie, pe dată se găseşte un şmecher să facă un Statut prin care s-o complice la loc. Fiindcă la noi se practică în draci conceptul de transparenţă opacă.

Ca să vezi însă cât de înşelătoare pot fi aparenţele, voi spune numai atât: nici unul dintre cei doi nu se născuse în Bokia. El, pe numele lui Bodry Fişpan, era membru al celei mai făţoase minorităţi etnoculturale a ţării noastre, reprezentată abundent în istoria Bokiei şi supravieţuind la limita dintre normalitatea şi lipsa de decenţă demografică. Printr-o şmecherie de destin însă, se născuse direct în capitală, la Cureşti, primind o educaţie mítică – de la „mit”, care pe la noi înseamnă şi legendă, proiecţie fabuloasă, dar şi ceea ce dai sau primeşti ca mită, cadou nemeritat şi oarecum constrâns, şantaj implicit în scopul obţinerii de servicii prioritare, accelerate, mai mari decât s-ar cuveni sau discriminatorii în raport cu ceilalţi – în limba dominantă cultural şi prestigioasă regional. Vreau să spun că vorbele lui sunau la fel de impecabil, adică fals, ca ale oricărui crainic de televiziune centrală, orice ar fi zis. Astfel, dacă vorbeai cu Bodry (pune, bre, accentul pe prima silabă, dacă vrei să ai habar de pronunţia corectă a numelui!), îţi venea în mod spontan şi foarte greu controlabil, să te cauţi la prohab, speriat că ar putea fi căscat, asigurând o nedorită aerisire în zona mediană a fiinţei (scheisse medium Dasein, traducere aproximativă în heideggeriana de baltă a lui medium size Being). Sau umblai după portmoneu, speriat că ţi-ai pierdut actele (de bani nu poate fi vorba în Bokia, unde se trăieşte din mărunţiş şi expediente, iar cardurile se clonează chiar sub ochii băncii emitente, la prima extragere de lichidităţi din tonomat, de către fraieri).  

(va urma)

© Alexandru Pecican 

Cititorii naivi îşi vor spune, probabil, că e normal ca Societatea Copyro să-şi păstreze un comision administrativ – altfel cum ar supravieţui? Totuşi Statutul (art. 9) o indică limpede că veniturile sale se constituie din comisioane prelevate de la membri, dobînzi bancare, donaţii, sponsorizări, taxe de adeziune etc. În fond, ca orice fundaţie sau ONG, Copyro s-ar putea înscrie în competiţii de proiecte, pentru obţinerea de fonduri. În loc de aşa ceva, societatea privată, consolidată de sprijinul statal, prin intermediul legii, presează firmele private din domeniul tehnic pentru încasarea sumelor. Ea nu candidează în vederea finanţării, ci o pretinde imperativ, recurgînd la ajutorul instanţei. Iar după ce suma a fost încasată (chipurile: în vederea redistribuirii ei către editori şi autori), Copyro îşi autoatribuie o parte consistentă a acesteia.

Tot cititorii naivi îşi vor mai spune: în regulă, o parte din sumă e palmată de colector. Fie şi aşa! Nu toţi autorii sînt despăgubiţi pentru copia privată – dar măcar membrii Copyro tot o primesc. În realitate, însă, noi şi noi obstacole artificiale se ridică în calea celui căruia i s-ar cuveni bani. Deşi legea nu stabileşte o limită de timp, Statutul Copyro include “principiul repartizării, în cazul gestiunii colective, în timp de 3 ani de la colectare. După acest termen, sumele nerepartizate sau nerevendicate sunt utilizate potrivit Hotărârii Adunării Generale” (art. 6.3). Din păcate pentru toată lumea, acum, în 2010, pe site-ul Copyro sînt expuse doar anumite situaţii vagi şi parţiale în legătură cu colectarea copiei private din 2007. Întrucît probabil e nevoie de acest interval mare de timp în vederea strîngerii sumei cu pricina, mai devreme de trei ani e inutil să-ţi soliciţi partea de la Copyro, dar mai tîrziu de trei ani e iarăşi inutil, căci intri în perioada de prescripţie. Ca să nu mai vorbim de toţi cei care habar n-au că, în calitate de autori, li s-ar cuveni bani pentru copia privată şi, prin urmare, nu se deplasează personal pînă la sediul instituţiei, zilnic, între orele 9 şi 16 (cum o precizează anunţul lor expus pe site numai de vreo săptămînă, adică numai după ce revista Observator cultural a publicat articolul devastator despre Copyro).

Dar, ce să-i faci, aşa e viaţa în România. Legea spune că toţi autorii trebuie despăgubiţi (fie că o ştiu, fie că nu). Statutul Copyro zice, în schimb, că cel care vrea ceva, trebuie să vină şi să ceară, într-un anumit interval, în funcţie de un anumit orar. De altfel, e lucru cunoscut că una e să ceri şi cu totul altceva e să capeţi.

Spuneam însă, cu „n” episoade în urmă, că Rafila, dulcea copilă, remarcase şi simbolicul cuplu de la cea de a treia masă ocupată de pe terasă, unde un „el” şi o „ea” îşi concentrau – focusau, targhetau, cum s-ar zice în limba bokiană profund reformatată după daunlodarea inovativă a transoceanicei şi apgradarea vechiului idiom prin infuzii tehnologico-lingvistice occipitale, molimă galopantă survenită după Marea Răsturnică – privirile şi manualitatea asupra unui computator banal, chiar ridicol, un „janc” de… computator de mână. El „zipa”, tasta, clămpănea sau, cum spuneau bokienii de-acum cincizeci de ani, apăsa cu degete scurte şi boante, dar agile şi productive, întreprinzătoare, în josul micului ecran care schimba cifrele. Mecla, faciesul, boiul, fizionomia flăcăului dezvăluia prezenţa unui mascul pipernicit, crescut în-de-sine, tarat de o genetică frustrantă, altminteri banal, efasat, şters şi neremarcabil prin nimic altceva decât ce am spus deja. Ea, în schimb, ca mai totdeauna în Bokia, arăta scrofulent şi foliculinar, avea o vagă mustăcioară peste buza de sus, un neg cutremurător pe dreapta rădăcinii nasului, dar nu chiar sub ochi, în timp ce puful negricios îi cobora pe contururile feţei dându-i o înfăţişare ambiguă, potrivită şi cu Maghrebul, şi cu favelele braziliene unde se dezvoltă fauna umană cea mai remarcabil înzestrată cu toate posibilităţile dezesperării. O damicelă remarcabilă, împreună cu un bărbăţel la limita ridicolului – ce poate fi mai aproape de portretul robot al bokianului de pretutindeni?! Deh, ăştia suntem, aşa defilăm!…

© Alexandru Pecican 

În fine, dovada că adevăraţii stăpâni ai Bokiei sunt, dintr-un anume punct de vedere, câinii fără stăpân este aceea că stăpânii de câini fără câini sunt doar o subspecie a populaţiei locului, pe când unul dintre câinii de sine stătători stropeşte chiar acum, în timp ce vă vorbesc, stâlpul de afişaj de lângă cea mai îndepărtată masă din stânga a terasei estivale Motopompa. Cu toate că, mânat de bun simţ, căţelul – o jigodie cu un aer puţin mirat, nevrotic, de intelectual, având o ureche semiridicată şi coada îmbârligată într-o parte, din prudenţă, ca semn de pace -, priveşte pieziş şi se străduie să marcheze fără a supăra pe cineva, nimeni dintre cei prezenţi nu se sinchiseşte să-i spună măcar „- Marş dreaku’ d’aci, potaie!” sau „- Bâşti!”, sau „- Valea!”. E clar, janghinosul face parte din peisaj, în plin centrul Bokiei se află la locul lui, iar jetul modest pe care îl prefiră pe caldarâm nu face decât să evidenţieze printr-o dâră docilă una dintre crăpăturile sinistre din pavajul reparat pe hârtie măcar odată pe an. E de mirare că nimeni nu îl ia în seamă: nici patronul, nici chelnerul, nici oaspeţii localului, nici vreun hingher, vreun activist al cauzei canine din cele enşpce organisme şi organizaţii locale, poliţii şi autorităţi… Nimeni şi nimic. Noroc cu mine, fraţilor, fiindcă, nu uitaţi, şi eu sunt din Bokia… Iar dacă am făcut un popas în preajma căţelului comunitar urinând cu graţie pe stâlpul primăriei – exact ca impudicul bebeluş de la Bruxelles, ales ca simbol al capitalei europene şi cumpărat de turişti în neştire, la format de bibelou sau mascotă, breloc ori imagine pe tricou – este doar pentru că au trecut treizeci de episoade din romanul nostru, s-au scurs treizeci de zile de când ţinem drapelul bokian în vânt şi, vorba ceea, încă mă simt bine; ceea ce îţi doresc şi ţie, cititorule.  (va urma)
© Alexandru Pecican 

Să amintim încă o dată dispunerea ierarhică a actorilor în această piesă, de sus în jos: 1) Legea drepturilor de autor; 2) ORDA; 3) Copyro. Legea prevede aşadar împărţirea taxei pentru copia privată, în mod egal, între autori şi editori. Atunci cînd ORDA autorizează funcţionarea Copyro (sub forma numită pe-atunci “Fondul literar”), se îngrijeşte explicit de felia care le revine editorilor: “Din remuneraţia colectată potrivit art. 2 din prezenta decizie de la cei care o datorează conform art. 109 (2) din Legea nr. 8/1996, ‘Fondul Literar’ va repartiza 50%, în condiţiile prevăzute la art. 109 (3), asociaţiilor constituite ale editorilor din România în baza unui protocol negociat cu acestea şi care va fi prezentat pentru avizare la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în termen de 90 de zile de la publicarea prezentei decizii”.
Dacă editorii primesc 50%, iar legea spune că suma se împarte egal, înseamnă că şi autorilor – adică: tuturor autorilor – ar trebui să le revină restul de 50% din suma colectată. Dar aici intervine cu hotărîre Statutul Copyro, art. 6.3., lit. a): (…) “Din sumele colectate din remuneraţia compensatorie pentru copia privată Copyro va reţine: 30% comision procentual administrativ aprobat de Adunarea Generală; 30% pentru burse, premii, promovarea literaturii în străinătate; 40% se repartizează semestrial către membrii [sic! – L.A.] potrivit criteriilor de repartizare”.
Legea şi ORDA hotărau să-i despăgubească pe editorii români, eventual prejudiciaţi de activitatea fotocopiatoarelor. Copyro decide, prin Statut, să-şi reţină pentru sine un usturător comision de administrare, plus un exorbitant procentaj pentru o nebuloasă promovare literară în străinătate. Legea prevedea despăgubirea tuturor autorilor, eventual prejudiciaţi prin fotocopierea scrierilor lor. Copyro stabileşte, prin Statut, să-şi recompenseze – semestrial – doar propriii membri.
Acest Statut uluitor e avizat, fără dificultăţi, la ORDA, e înregistrat la Judecătorie, şi societatea Copyro funcţionează astfel bine mersi, ani întregi, fără a fi luată de nimeni la puricat. Îi las pe specialiştii în drept să stabilească denumirea procedurii prin care sumele destinate de lege unui anumit scop sînt folosite, de o firmă privată, într-un cu totul alt scop, vizînd propria înavuţire.

Să mai stăruim puţin asupra acestei struţo-cămile numite Copyro. Existenţa sa hibridă este dintre cele mai ciudate. Conform statutului şi prevederilor legale, ea este o “persoană juridică română fără scop lucrativ (non profit)”. Dar, pe de altă parte, nu se înscrie, alături de alte asociaţii şi fundaţii, în bătălia de pe piaţa liberă pentru obţinerea de resurse şi finanţări, ci e sprijinită de stat în această direcţie. Căci, pe lîngă gestionarea drepturilor de autor, cu care este împuternicită de scriitori şi urmaşii acestora, Copyro colectează drepturile de difuzare a operelor în diverse domenii publice, precum şi taxele rezultate din copia privată.

Puţină lume a aflat că aceeaşi Lege 8/1996 prevede ca fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit multiplicarea – fotocopiatoare, imprimante, multifuncţionale, faxuri – să fie obligaţi a plăti 5% din preţul de vînzare al fiecărui aparat, către autorii de opere scrise. (Ulterior cifra a fost redusă la 1% pentru fiecare fotocopiator, respectiv 0,5% pentru fiecare aparat de multiplicare, din celelalte categorii. S-a inclus obligaţia de plată către Copyro a unui tarif şi de către importatorii de hîrtie A4 pentru fotocopiatoare. S-au strîns astfel sume frumoase. Doar în urma procesului cu firma Alpha Leasing, Copyro a cîştigat în instanţă un fleac de 27.027.804 lei.)

Ideea legiuitorului a fost de a-i despăgubi pe autorii care îşi văd veniturile diminuate, atunci cînd cititorul ar prefera să fotocopieze cartea sau pasaje ale ei, în loc s-o achiziţioneze. Taxa pentru copia privată se colectează, prin lege, de către organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor. O dată suma adunată, ea trebuie împărţită jumi-juma, între editori şi autori. Legea 8/1996, art. 109, alin. 3: “Remuneraţia prevăzută la alin. (1) se repartizează prin intermediul organismelor de gestiune colectivă a dreptului de autor, în mod egal, între autor şi editor”. Legea 285/2004 abrogă acest articol, în schimb include, cu un conţinut aproape similar, art. I, pct. 69, lit. c): “în cazul copiilor înregistrate, prin procedeu analogic, pe hârtie, remuneraţia se împarte în mod egal între autori şi editori, iar sumele cuvenite editorilor se repartizează prin asociaţiile de editori, pe baza unui protocol încheiat cu acestea”. Cum procedează însă Copyro?

O excentrică asociaţie civică, intitulată „Partidul Capitalist de Orientare Socialistă” – tot aşa cum unele partide, s-a văzut, se prezentau drept asociaţii, forumuri sau alianţe, confuzionând definitiv electoratul oricum indolent – nota la punctul unu din statutul propriu promovarea dreptului câinelui la participarea la proiectele ştiinţifice experimentale. Ca precedent istoric era invocat zborul în cosmus al faimosului cosmonaut cu patru labe Laika. Se socotea legitimă dobândirea pe seama caninelor a dreptului de a dona organe şi de a suporta experimentele medicale iniţiate de oameni, neadmiţându-se exceptarea de la aceste practici (unde cobaii, şoarecii obişnuiţi, broaştele şi insectele se bucurau de oricâte facilităţi), cucerită în alte ţări şi, prin imitaţie, şi la noi de către aşa-zisele organizaţii de protecţie a animalelor.

Ideea înlăturării acestei discriminări le părea suficient de generoasă promotorilor efervescenţi ai iniţiativei pentru a umple, din răstimp în răstimp, Bokia cu pancarte transmiţând prin sloganuri explicite mesajul lor.

Apoi mai erau: „Sindicatul Câinilor din Poliţie” – aici intrau cele 32 servicii poliţieneşti puse în slujba comunităţii: Poliţia Municipală, Poliţia Secretă, Poliţia Discretă, Poliţia Poliţiei, Vectorul Poliţienesc, Poliţia Gării, Poliţie şi Aeroport, Dirijabilul Poliţienesc Civic şi toate celelalte, inclusiv serviciile din sectorul privat, fiecare cu câinii săi, unii doar decorativi, meniţi să creeze o imagine prietenoasă zdrahonilor de la capătul celălalt al curelei ataşate la gâtul animalelor -, „Femina Canina”, „Prietenul Nevăzătorului” şi câte şi mai câte… Fiindcă în oraşul bokienilor, nimeni nu ignora lătrătorul din proximitate; ba, cei mai mulţi, îl şi iubeau. 

(va urma)

© Alexandru Pecican