Revista Tribuna

Cealaltă categorie de spirite civice, fraierii, lipsesc cu totul din sursele scrise. Prezenţa lor nu este consemnată niciodată tocmai pentru că e atât de evidentă, prin efectele exersării acţiunii patriotice asupra lor, încât ar fi inutilă consemnarea. Fără fraieri, viaţa în patria noastră nu ar putea continua decât prin importuri umane semnificative. Dar cum, indiferent de etnice, confesiune, limba vorbită de-acasă ori alte fumuri din cap, orice ins importat pe post de fraier ar ocupa exact funcţia civică şi constituţională a fraierului, restul detaliilor nu contează, nici dacă mâine s-ar dovedi că e vorba de un extraterestru sau fraier.

Recunoşti fraierul nu atât după originea termenului – care e teutonă, venind de la frei herr, adică un domn, un stăpân liber, ajuns să fie considerat fraier de patrioţi în virtutea consecvenţei prosteşti cu care respecta codul etic al condiţiei lui sociale -, cât după poziţia de subordonat pe care o ocupă printre egalii lui din republică. După cum se ştie, egalitatea are la noi diferite grade, şi egal cu mine, în termenii foarte precişi ai terminologiei occipitale, nu pot fi decât tot eu, numai eu, etern eu; nimeni altul. Pornind de la titlul unui poem clasic al literaturii noastre, „O călărire în zori”, la noi în societate fiecare încearcă încă din zorii zilei să îi călărească pe toţi ceilalţi, pe care cum poate. În pofida atâtor tipuri de egalitate, avem, totuşi, nişte egali mai egali între ei decât egalii ceilalţi, iar ăştia sunt patrioţii de vârf. Restul, reaşează piramida socială plată a vremii noastre în fiecare zi altfel, care cum poate. E o dinamică pe verticală, ceva de speriat.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

E normal ca, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva, să nu-i vedem îndată defectele. Totul e luminos şi plin de frişcă, în etapa de acomodare. Dar pe urmă? Ne salvăm oare sentimentele, dacă ne prefacem în continuare?

Mai pe româneşte vorbind, Dan Stanca n-a apucat oare să afle că obiectul pasiunii sale e cam antisemit? Că are un şir de scrieri unde calcă în picioare mormintele unor inocenţi, pieriţi de moarte violentă, din cauza dictatorului Antonescu pe care tot el, iubitul din Paris, îl proslăveşte? Sau, ce? Ştia tot satul, şi n-a aflat bărbatul?

Dacă Dan Stanca e într-adevăr ziaristul care mai scoate capul dintre urechi să se documenteze, atunci înclin să cred că ştia toate astea. Dar nu ni le spune. Fiindcă, tacit, jubilează pe marginea lor. Chiar dacă n-are tupeul să le proclame, la rîndul său, pe faţă. Dar s-a decis să le furişeze pe după piersic, declarîndu-se îndrăgostit. Nu de ideea otrăvită, ci de propagatorul ei. Păi, cum să lupţi cu sentimentu’?

Măcar, odinioară, extremiştii aveau cojones. Acuma ei plutesc în platonism.

Dacă n-am pomenit până acum nimic despre patrioţi, asta nu înseamnă că ei nu există. Practic, în toată ţara noastră – deci şi în Bokia, urbea cu care noi cei din regiune ne mândrim – există două categorii de cetăţeni: patrioţii şi fraierii. Primii apar în documentele istorice încă de veacuri. Pe vremea când scriam cu picioarele, folosind ca limbă de cultură treanţa (sau idiomul trenţ), cuvântul se scria cu „h”, patrihoţi. Între timp însă ai noştri şi-au pierdut aspirata, muşcându-şi în repetate clipe istorice limba, aşa încât uite că am ajuns în posesia mult mai frumosului cuvânt patrioţi. El se pronunţă în exclusivitate în ocazii oficiale, la tembeliziune şi la radio, în ceremonii standardizate şi în viaţa politică. Cetăţenii desemnaţi prin el locuiesc în capitala noastră dragă, la Cureşti, au maşini tunate şi conturi în diferite bănci ale mapamondului, şi iubesc atât de mult patria noastră, încât cară şi pun bine, te miri pe unde, diverse părţi din ea, după plac. Patrioţii sunt vizibili, în timp ce ceilalţi cetăţenii, fraierii, sunt proşti. Dacă îi laşi în pace, patrioţii îţi iau tot, şi pielea de pe tine. Dacă nu îi laşi în pace, te prigonesc, nu-ţi mai dau pace, te termină. Ori aşa, ori invers, tot bine e fiindcă, deşi eşti un biet fraier, ei te iau în seamă. Şi asta e important. Nu poţi trece prin viaţă ca raţa prin apă. Ar fi păcat. Aşa că ai de ales. Tu decizi dacă intri în relaţie cu patrioţii, în vreun fel sau altul, ori îi laşi în plata domnului şi rămâi în anonimatul tău, cu iepurii şi cu gâştele.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Sînt însă de acord cu Dan Stanca asupra faptului că, între Goma şi Cioran, se pot recunoaşte cîteva asemănări. Nu numai depărtarea fizică de România, ori solitudinea orgolios asumată. Şi nu doar noul domiciliu ales de cei doi, în Franţa stîngismului cultural. Dar şi o răsucită evoluţie/involuţie ideatică a lor.

Tînărul Cioran, de pildă, nu ezita prin 1933-1934 să combată viguros orice idee de democraţie, ori să delireze partizan pe marginea ideilor totalitare şi a promotorilor lor: “Orice om cu cît de mică înţelegere istorică trebuie să recunoască faptul indiscutabil că hitlerismul a fost un destin pentru Germania”. Sau: “Nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîştigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni… Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei naţiuni”. Ulterior n-a mai ştiut în ce gaură de şarpe să-şi ascundă neghiobia şi cum să-şi renege mai virulent “păcatele tinereţilor”.

Tînărul Goma a pornit ca anticomunist perseverent, a fost un spirit democrat activ şi s-a profilat ca disidentul cel mai pregnant al regimului ceauşist. După expatrierea sa, mai ales în ultimii zece ani, a optat însă pentru prietenia cu Ion Coja, ale cărui idioţenii antisemit-negaţioniste le-a desăvîrşit lamentabil, într-o etapă de bîjbîieli inclusiv stilistice: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).

„- Să luăm di-o pildă stiagul revuluţiei noastre decembriste, mă rog frumos…”, începu sfătoasă Mosi. „- Aşa. Care-i treaba cu iel?” „- Triaba cu iel, dacă vă amintiţi, ie că are o gaură la mijloc, în loc dă stemă”. Dădură toţi din cap la constatarea asta care, mai nou, se învăţa pe de rost şi în şcolile primare. „- Ş-apoi dacă?!” „- Ş-apoi. Dacă băgăm în juru’ covrigului tricoloru’, Şefu’, batem dă dăparte orişice concurenţă…”, făcu Mosi, adunând mâinile în jurul pectoralilor, deşi numai lucru uşor nu era ăsta, graţie exerciţiilor de respiraţie făcute o viaţă, care îi dezvoltaseră plămânii într-un hal fără de hal, cu totul remarcabil.

Lui Borhotei nu-i venea să creadă, aproape că nu mai căpăta aer. Ca să vezi chestie! O tragi şi o-mpingi de ani de zile, o dai prin făină când pe faţă, când pe dos, şi n-ai habar ce comoară poate fi femeia asta!… Păi dacă de mâine se pun în practică măcar un pic ideile astea, planul de materking sau de marteking sau cum naiba i-o mai fi zicând explodează în sus, nenicule… La Covrigărie dăm lovitura.

În ochii lor de prăpădiţi zgubilitici – faima şi flamura Bokiei, cetăţeni din stirpea celor pe care oraşul se baza în devenirea lui – Eulampiu Borhotei şi cele trei fetişcane trecute, cu o droaie de experienţă în materie de în-covrigat, vedeau deja cu ochii minţii trei galantare diferite: unul cu covrigi uriaşi în mod progresiv, după regula „de la mic la mare”; al doilea cu covrigi cu două, trei, patru, cinci găuri, până la covrigi pătrăţoşi de tipul grătarelor, cu nenumărate găurele printre împletituri; în fine, al treilea, cu covrigi înconuuraţi de o coală A4, colorată pe verticală în culorile dragi ale patriei noastre. Să aibă şi fraierii, şi patrioţii ce cumpăra.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

De altfel îmi pare de tot bizară transplantarea afectelor ce ţin de viaţa privată, în sfera publică. Fireşte că putem admira sau detesta o personalitate culturală, datorită ideilor, a principiilor sau a frumuseţilor estetice promovate de aceasta, şi pe care le putem împărtăşi sau nu. Dar să transformăm în drapel de luptă afecţiunile noastre colaterale?!

Mă gîndesc să-i propun ziarului România liberă un serial de însemnări critice despre istoria literaturii române: De ce transpir la subraţ cînd văd o poză de-a lui Mihail Sadoveanu?. Sau: De ce-mi curge nasul cînd aud de Vasile Cârlova?. Mai am cîteva titluri disponibile în portofoliul meu personal, dar (încă) n-aş vrea să cobor în zona trivialului.

Ideile vin însă în lanţ, şi cele mai multe le vin… proştilor. Acest paradox este rezultatul experienţei dintr-o întreagă istorie, de generaţii, dar tocmai de aceea are o bază solidă şi copios demonstrată.

Auzindu-l, deci pe Şefu’ cum se lasă purtat pe braţe de inspiraţia ca cristalu’, pe cele trei fete angrenate în acompaniament adecvat precum trupa de guriste a lu’ Giococăr le-au gâdilat – printr-un magnetism necercetat încă ştiinţific – primii fiori ai inspiraţiunii. Aşa e la Bokia, te poţi aştepta la orice.

„- Auzi, şefu’…” – începu Tosita în crescendo temperat deocamdată – „păi dacă aşa e mersu’ problemei, io zic să facem mai mult de o gaură în ei. La fiecare gaură să mai dăm clientului o gaură în buget, fie şi cu câţiva bani…” Lui Lampi boi îi sclipiră ochii. Nu-i venea să creadă că şi putana de angajată se molipsise de la inspiraţia şi viziunea lui. Se felicita că n-o dăduse afară când îl anunţase prim oară că dacă vrea copilul cu ea îşi face avort, iar dacă nu-l vrea, atunci îl păstrează… Ce chestie! „- Bă, asta nu-i prostie, să ştii…” „- Îi bună, îi bună…”, îl încurajă şi Mosi. „Dar vă dau io încă o idee, nu mai slabă ca celelalte…” „- Ce? Care? Să auzim…”, intrară în dinamica de grup, cu tendinţe palavragiste de socializare instantanee şi celelalte voci prezente.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Ziaristul cu acelaşi nume s-a gîndit, nu demult, să azvîrle în căldarea presei cotidiene o zgomotoasă declaraţie de dragoste: De ce îl iubesc pe Paul Goma?. După cum se spune prin capitala culturii care-l adăposteşte pe inspiratorul acestei pasiuni încinse, “l’amour a ses raisons, que la raison ne connaît pas”. Aşa că tentativele lui Dan Stanca de a-şi argumenta sentimentele, prin intermediul raţiunii, sînt sortite inadecvării. Reclama la insecticid n-ar trebui legată de imaginea platoului cu friptură. Relansarea imaginii notoriului antisemit al ultimilor zece ani n-ar trebui camuflată în spatele titlurilor hollywoodiene.

Şi, zău aşa, de ce-l iubeşte Dan Stanca pe Paul Goma? “Pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi.” He-he-he, să fii matale sănătos, la cîţi imprecatori profesionişti se află prin toate cotloanele comunicării publice româneşti, chiar c-ai fi avut “l’embarras du choix”. Mă aşteptam să te justifici prin argumentele pe care P.G. le foloseşte, prin raţionamentele pe care le ilustrează, prin valorile pe care le profesează. Dar faptul, în sine, că înjură…? Pare rău, domnu’. Cam subţire sentimentu’.

„- Nu ştiu dacă aţi priceput…”, încercă Borhotei, patronul Covrigăriei, să se asigure de deplina adeziune a mâţelor Frosi, Mosi şi Tosi (ori invers, dacă le trecem în drevistă începând din partea cealaltă). „- Cum să nu, şefu’?! Am înţeles, am înţeles…” „- Nţeles pe dreaku’ să vă-ndruge”, şopti el duios, zgâlţâind cu vocea-i de bariton ratat geamurile nu tocmai deplin chituite ale stabilimentului. „- Să vă explic…” Şi zise: „- Păi dacă lărgim în toate direcţiile gaura covrigului, ce se va întâmpla?” Mosi fu de părere că produsul se va răci mai repede, putând fi înfulecat fără pagube de epidermă pe cerul gurii clientului, căci aerul va circula mult mai amplu în gura cea nouă, mai largă şi deci mai încăpătoare. „- … Că mă doare pe mine undeva de ce păţeşte clientul… Orice i se întâmplă, e pe banii lui, n-are decât…”, se exprimă simpatetic Borhoteiul covrigar. (Se dovedea acum că, mai mult decât reprezentatul unei meserii, el era întruchiparea atractivă nevoie mare a unui mod de a gândi.) „- Chestia e că produsul va părea mai mare, chiar dacă îi facem marginile mai subţiri. Şi aşa putem rotunji preţul, măi fetelor…”

Tosi, Mosi şi Frosi aveau deja bine pusă la punct tehnologia căderii în admiraţie bombastică. Se plesneau peste frăgezimi, îşi scuturau sânii, ba, la ocazii, făceau şi câţiva paşi de dans în cerc, precum negresele din filme, dându-şi cu buca una într-alta şi pleznindu-şi palmele într-un ritual din ciclul teiqfaiv. Tocmai asta făcură şi acum sictirindu-l în gând pe zgârciobul cufurit şi hipotent care le exploata fără milă şi pe faţă şi pe dos, într-o imagine apocaliptică şi profetică, dar etern reluată, a capitalismului obscen la care duce comunismul fără margini.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Nu e mai puţin adevărat că şi întâii mergători ai naţiunii s-ar fi bucurat să ştie face din minus plus şi din lipsă, asuprademăsură. Nu e acesta visul oricărui magician, al oricărui alchimist, al până şi celui mai mic sau mai mare hoţ şi gogoman de pe pământ? Nu se întreabă până şi popimea deloc sfioasă la îndesat burdihanul şi căptuşit buzunarele cum ar putea repeta miracolul divin al creaţiei, înlocuind nimicul prin Tot şi cum ar putea şmecheri mulţimile făcând din puţin, abundent, după modelul înmulţirii peştilor şi pâinilor? Drăguţul, priapicul de dom’ Lampi, cădea, astfel, de-a dreptul într-un scenariu arhetipal, mitic, cu atingeri mişto la sacru, pe când, şezând un pic crăcănat – că altfel i se lipeau nădragii de doc de picior, datorită caniculei – în faţa celor trei demoazele răscoapte, părea să reia popstura de atâtea ori mărită de-a moca, cu penelul, de pictorii universali, a lui Paris la judecata zeiţelor.

A fost, de altfel, o judecată proastă, aia din vechime, cea olimpică. Papagalul de troian nu a ştiut cui să-i dea mărul. Dacă era bokian, n-ar fi trecut nicio secundă până să-l paseze singurei deţinătoare de drept, nevasta şefului cel mare. Fiindcă bokienii ştiu unde poţi şi unde n-ai ce ezita… Când vine vorba de superiorii ierarhici, mukles, sluj, salt înainte şi mutrică simpatică, dând din coadă, sunt singurele elemente dinamice admise de logică. Altminteri, te curentezi, nenicule, de nu-ţi mai revii niciodată. Mă tot aştept, din cauza asta, ca la următoarea ediţie din Legendele Olimpului să descoperim interpretări noi ale faptelor vechi, în aşa fel încât micii bokieni să înveţe numai ce se cade şi ce dă rezultat, nu şi porcării inactuale.   (mai departe, mai departe) © Alexandru Pecican