Revista Tribuna

Lasă că nici gramatical nu stătea în picioare ipoteza argentinianului. De ce să-i vorbească Virgiliu lui Dante la plural (“onorate”)? Încă de la prima lor întîlnire, cînd protagonistul fusese înspăimîntat de cele trei fiare – Leopardul, Leul şi Lupoaica – şi ezita să meargă înainte, călăuza îl tutuieşte, pentru a se impune cu hotărîre: “Ma tu perché ritorni a tanta noia?” (“Dar tu de ce te-ntorci la atîta suferinţă?” – Inf. I, 76); “A te convien tenere altro viaggio” (“Tu trebuie s-o porneşti pe altă cale” – Inf. I, 91). De ce-ar fi trecut aici, pe neaşteptate, la pluralul politeţii?

Dar şi alte detalii prezentate de conferenţiarul neglijent lasă mult de dorit. El amestecă, surprinzător, evenimente şi personaje din Cîntul IV al Infernului, cu situaţii şi personaje din Cîntul V. El contopeşte haotic cercul I, care-i conţine pe Nebotezaţi, cu cercul al II-lea, care-i cuprinde pe Desfrînaţi: “Ei bine, acolo se află Homer, Platon, alţi mari bărbaţi iluştri. Însă Dante vede două fiinţe pe care nu le cunoaşte, mai puţin ilustre şi care aparţin lumii contemporane lui: Paolo şi Francesca. Ştie cum au murit cei doi adulteri. Îi strigă şi ei vin” (p. 219; aceeaşi încurcătură şi la p. 218).

În realitate confuzia nu e lipsită de importanţă, în sfera discuţiilor serioase despre Divina Comedie. Diferenţele sînt chiar consistente. În Cîntul IV, în Limb, sînt pedepsite marile personalităţi ale culturii, care şi-au construit gloria ignorîndu-l pe Dumnezeu. Valoarea lor profesională e recunoscută, dar necredinţa lor e sancţionată: ei stau la sfat, în atitudini impunătoare şi într-un loc ferit de tortură fizică, lîngă un foc uriaş (menit, simbolic, să-i pună suplimentar în lumină). Ei oftează însă mereu cu nostalgie, căci pedeapsa lor e de natură spirituală: nu vor cunoaşte niciodată binele suprem, pe Dumnezeu, pentru că l-au ignorat şi de-a lungul vieţii: “Per tai difetti, non per altro rio, / semo perduti, e sol di tanto offesi / che sanza speme vivemo in disio” (“Pentru aceste defecte, şi nu pentru alte păcate / sîntem pierduţi, şi doar cu atîta frămîntaţi / că fără speranţă, trăim cu dorinţa” – Inf. IV, 40-42). Întregul ritm al Cîntului IV e lent, sobru, impunător.

Pe de altă parte, Cîntul V e tulburat de un dinamism bezmetic, menit să scoată în evidenţă mişcările dezordonate ale amanţilor inconstanţi, ale desfrînaţilor care şi-au schimbat fără zăbavă partenerii. Spiritele zboară, sub formă de păsări purtate de o năprasnică furtună, care le izbeşte pe unele de altele şi pe toate de stîncile din jur, fără nici o clipă de odihnă, în eternitate: “quel fiato li spiriti mali / di qua, di là, di giù, di su li mena; / nulla speranza li conforta mai, / non che di posa, ma di minor pena” (“acea vijelie spiritele păcătoase / încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; / nici o speranţă nu-i alină vreodată, / nu de odihnă, ci măcar de pedeapsă mai blîndă” – Inf. V, 42-45).

Confuziile lui Borges, în ce priveşte anumite situaţii din Divina Comedie, nu ţin de simpla scăpare de memorie, ci de ignorarea unor împrejurări fundamentale din capodopera lui Dante.

Alte asemenea dibăcii cu care îşi cheltuia boborul excesul de inteligenţă sunau cam aşa: „Bine-i când nu-i rău!”, „Mori tu ca să trăiesc eu!” (normal!), „Aleluia, pupă puia!” – vagabonzii preferau „Aleluia, pupă muia!”, iar ecologii „Aleluia, pupă tuia!”, dar în toate cazurile înţelesul era acelaşi -, „Hopa Mitică, să te c… pe tin’ de frică!” (urare sau prezicere?), „Te-ai lovit în cap c-o doagă, acu’ şezi de-mi vezi de treabă!” (despre adâncimea acestei cretineli s-a ţinut şi un colocviu în Clopoţeşti-Gară, la universitate), „Hamurapi, Ducipal, du-te naibii mai la deal” sau – versul al doilea - „du-te-n sus, că eşti pe val” sau – tot versul secund – „… vino iute, că e bal” sau – mereu acelaşi vers modificabil în eternitate – „… ce-mi tot zici, bă, din caval?!…”. În fine, să mai zic câteva de la noi din cartier, să nu creadă careva că fac gargară, că inventez, ori că sunt mai oligofren decât restul naţiunii. De pildă: „Freacă două linguriţe, poate ceva o să pice”; „Acuma că te-ai trezit, Gogule, treci la muncit!” (fărâmă din dialogul cetăţeanului cu sine însuşi sau cu părţile erectile ale organismului său); „Vrei de papa? Care-i graba?!”; „Popa prinde peşte, doar de se prosteşte”; „Ales bules, trei lăstuni, bules ales, vin pe drum”; sau „Huo şi bă şi bă şi huo, dacă n-ai ia un metro”; ori „Calule, vrei pufuleţi? Eşti un mare nătăfleţ…”Adaug şi câteva zise de-ale intelectualilor, ca să nu se creadă că tembelismul ar aparţine doar academicienilor cu acte în regulă: „Dacă dai cu exegeza, vezi că ţi se strică freza!”; „Televiziunea sărută-n dos naţiunea”; „Nu vrem bani, nu vrem karate, vrem sponsorizări de carte!”; „Am un dinar, nu ştiu să-l beau, mai bine tac, mai bine stau…”  

(mai urmează, mai urmează)

Sincer, nu era cine ştie ce mare filosofie în paremiologia asta de doi lei a Elvisei. Dar, aşa cum se întâmplă, nu o dată în viaţă, şi în cazul ei, aplicarea consecventă a unor inepţii pe care le găseşti pe buzele unei majorităţi oarecare, le dădea acestora o profunzime abisală. În Bokia, ca şi, în general, în patria noastră, fundamentele culturale freatice pe care şedem liniştiţi sunt de esenţă populară, orală, derizorie. Toate neliniştile de destin sunt rezolvate cu sictir şi în dorul lelii, în laconice ori sintetice expresii care stârnesc până astăzi admiraţia idioţilor pe măsura lor. Avem câte o formulare cu înţeles – uneori chiar cu mai multe înţelesuri – pentru orice cretinism cotidian ori preocupare de anvergură universală. Ultimii ani au lansat, spre pildă, cu mare forţă, zicerea „La toţi ni-i sanchi!” Pe lângă agramatul „la toţi”, care înlocuieşte gramaticalul „tuturor”, cuvântul sanchi – de origine nu atât necunoscută, cât ignorată de oricine, ca şi cum ar fi de la sine înţeles acest lucru – spune totul fără a spune ceva. Formularea este tipică, fiindcă poate fi folosită în orice împrejurare. Pentru unii, câteodată, acest „sanchi” înseamnă „nasol”, pentru alţii „mişto”, pentru o terţă categorie este „suportabil”, pentru alt grup de inşi – care se ignoră între ei – trebuie să semnifice „intolerabil şi ultragiant”, dar există şi unii pentru care e vorba de un simplu eufemism pentru „Fac ceva în capul tuturor!” sau „Duce-vă-ţi învârtindu-vă în originile populare ale persoanei domniilor voastre!”  

(mai urmează, mai urmează)

E o fabulaţie simpatică întîlnirea biografică a lui Borges cu capodopera lui Dante. Avînd de călătorit zilnic la serviciu cu tramvaiul, pe un traseu foarte lung, prin Buenos Aires, şi-a luat în buzunar o ediţie bilingvă a Divinei Comedii. A ajuns astfel s-o cunoască în profunzime, ba chiar să înveţe limba italiană, prin poezia dantescă. Apoi şi-a nuanţat fireşte cunoştinţele, din ediţiile Momigliano şi Grabher. Dar, după ce orbirea s-a instalat, scriitorul a trebuit să-şi hrănească intelectul doar cu amintirea lecturilor din tinereţe (probabil actualizate ici şi colo de sprijinul unor binevoitori).

Un savant care se mărturiseşte, în repetate rînduri, profund influenţat de poezia lui Dante, e totuşi surprinzător să-l vezi că se limitează, în conferinţele sale, la descrieri generale, locuri comune şi banalităţi previzibile, pe seama Divinei Comedii. Ba chiar să constaţi că, la un moment dat, stăpîneşte imprecis conţinutul poetic prezentat.

Este cazul celebrului Cînt IV din Infern, un pasaj clasic, în care protagonistul Dante întîlneşte personalităţile culturale ale lumii antice. Borges ne expune astfel episodul: “Se îndreaptă către ei patru umbre, umbrele marilor poeţi ai Antichităţii. Iată-l pe Homer, cu spada în mînă; iată-i pe Ovidiu, Lucan, Horaţiu. Vergiliu îi spune să-l salute pe Homer, pe care Dante l-a venerat nespus, dar nu l-a citit niciodată [?]. Îi spune: Onorate l’altissimo poeta. Homer înaintează, cu spada în mînă, şi-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compania lui” (p. 239).

În Divina Comedie, replica amintită nu era însă nicidecum rostită de Virgiliu, în atenţia lui Dante, pentru a-l îndemna să-l respecte pe înaltul poet Homer (pe care l-a venerat, deşi nu l-a citit… – mdeh, mai adoarme şi logica bunului Borges). Virgiliu îşi părăsise locul din Limb, de lîngă ceilalţi patru, la rugăminţile Beatricei, pentru a merge în căutarea şi îndrumarea lui Dante. Acum revenea, împreună cu el, pe acolo. O voce neprecizată (ca un fel de şambelan, sau maestru de ceremonii) îi previne pe ceilalţi că Virgiliu se întoarce şi trebuie primit cu respect: “Intanto voce fu per me udita: / ‘Onorate l’altissimo poeta; / l’ombra sua torna, ch’era dipartita’” (“Între timp o voce a fost de mine auzită: / ‘Onoraţi-l pe preaînaltul poet; / umbra lui revine, care fusese plecată’” – Inf. IV, 79-81).

Între ce ne spune Dante şi ce ne povesteşte Borges, diferenţa e considerabilă.

În adolescenţa şi tinereţea mea, toată lumea îl citea cu veneraţie pe Borges. Poate că era şi dictatura comunistă, care ne plasa într-o relaţie privilegiată cu literatura sud-americană, a spaţiului lipsit de libertăţi democratice, căutîndu-şi defularea în onirism, fantezie, fantastic, fabulaţie. Era, în tot cazul, impresionantă şi demnă de respect panorama enciclopedică realizată de scriitorul argentinian. Părea că a citit deja totul, în toate direcţiile, cunoaşte amănuntele cele mai ascunse, realităţile cele mai nebănuite. Efectul era garantat: te copleşea. Dacă mai adăugai şi aspectul că era un savant orb, mitologia fabuloasă (pe linie homerică) era evidentă.

Cînd am citit prima dată romanul Numele trandafirului, nu mi-a fost greu să fac legătura între bătrînul călugăr orb, cu o gîndire fanatică, retrogradă, prefăcîndu-se a le şti pe toate, şi cel ce publicase Moartea şi busola. Trimiterea onomastică era transparentă: Jorge da Burgos – Jorge Luís Borges. Nu înţelegeam, însă, de ce devenise el personaj negativ? Explicitîndu-şi – pe alocuri ironic, pe alocuri indirect – intenţiile, Umberto Eco recunoştea că, în cazul monahului malefic, aluzia răutăcioasă constituia plata unei poliţe. Dar pentru ce?

Am încercat, în aceste zile, să citesc cîteva eseuri şi comentarii literare ale lui Borges, grupate în ediţia de Texte captive (Polirom, 2010). Punctul de ispită, pentru mine, erau mai ales conferinţele ţinute pe tema lui Dante şi a Divinei Comedii. Trebuie să recunosc că am rămas dezamăgit. Nu pentru covîrşitoarea sa erudiţie ce continuă să se etaleze – tot la două rînduri se schimbă referinţa livrescă, autorul menţionat, secolul literar evocat, continentul cultural invocat. Dar parcă totul se învîrte în gol şi nu mai apare finalizarea percutantă. Mi-a amintit de uriaşa urnă în care, pe vremuri, la televiziunea ceauşistă, se învîrteau bilele de loto. Ici-colo se mai zărea, printre gratiile nichelate, sclipirea unei cifre, care dispărea apoi repede în vîrtejul nebunesc, ce parcă nu se mai încheia. Aşteptam, cu răsuflarea tăiată a copilului naiv, să cadă bila în farfurioară – şi nimic. Mecanismul huruia mai departe, scînteierile se întrezăreau pe rînd, însă nimic nu se alegea.

Am remarcat, fireşte, săgeata autoironică prin care Borges încearcă să cocheteze cu publicul. În realitate, prin acest clin d’oeil, el se caracterizează cu mare precizie: “sar de la o carte la alta, amintirile mele sînt superioare gîndurilor mele” (p. 229). Gura păcătosului adevăr grăieşte.

O altă regulă neechivocă după care Elvisa se conducea era străvechiul dicton bokian „Prost eşti tu şi cu mă-ta!”. Încă nu întâlnise nicio ocazie care să o contrazică în acest sens. Prostia nu era o raritate în oraşul nostru, iar cei mai proşti erau, după toate evidenţele, cei inteligenţi, înzestraţi de la natură, şi care se bazau pe asta. Dovada era aceea că nici unul dintre respectivii nu o sfârşea bine, fiind mai degrabă toleraţi, răbdaţi prin cartiere, nu tocmai la vedere, cam fără slujbe şi puşi din greu la impozite. În schimb, cu prostia ajungeai departe. Sau, dacă priveai din vârful reputaţiuilor şi al poziţiilor sociale, destul de aproape. De proşti nimeni nu se teme. Mai ales într-o lume de proşti. Fiindcă pe ei toată lumea îi înţelege. Mai mult decât atât, îi apreciază că-şi văd de ale lor, că nu au gânduri laterale, că şed cuminţi aşteptând să fie deratizaţi în chip modest şi în deplină ordine.

Mai era de ţinut seama şi de regula: „De ce nu chiar eu?!”, atât de dragă bokienilor când era vorba să se împartă beneficii sau ajutoare. Asta fără a uita de pandantul ei, „De ce tocmai eu?!”, când se punea problema de a satisface serviciul militar obligatoriu (pe vremuri), a plăţilor către stat, la fisc, a donaţiilor în scopuri umanitare sau a voluntariatului. După cum se ştie, în Bokia echivalările ultimelor categorii cu adevăruri imposibil de evitat arată că prin vărsăminte la fisc cetăţeanul înţelege fără greş bani smulşi cu mijloace legale pentru satisfacerea poftelor arbitrare ale politicienilor şi birocraţilor, îndărătul donaţiilor umanitare se vede ori escrocheria pură, ori o manieră sui generis de impozitare indirectă, iar dincolo de vocabula voluntariat se desluşeşte munca gratuită, fraiereala curată. Singura prerogativă aducătoare de mari profituri la care se renunţase odată cu stropşirea de pământ a dictaturii a fost serviciul militar obligatoriu. Dar asta numai pentru că era tautologic. Oricum, indiferent cine stăpânea ţărişoara şi oraşul, socotea pe toată lumea în solda lui, la cheremul lui, zi şi noapte, beneficiind sau nu de favorurile lui.  

(mai urmează, mai urmează)

Nu că nu s-ar putea găsi în aceste rânduri destule despre ea. Deja ştiţi mai multe decât propria ei mamă, care a murit devreme, împuşcată ca transfugă, dar înmormântată de oamenii Ăluia Bătrân cu sicriul închis, în virtutea unui certificat de la contagioase. Murind maică-sa, juna Elvisa şi-a însuşit degrabă lecţia şi a luat-o pe o altă cale. Era clar că e o prostie să te pui cu regimul. Una e să ţii regim, şi alta, cu totul alta, să te pui cu el. Aşa că a exclus de la bun început această eroare din orice calcul. Cu o intuiţie de zile mari ea a înţeles devreme că regimurile se schimbă, dar regula nu se clinteşte. Iar asta trebuie ignorat sau acceptat, n-ai ce-i face.

Or, regula era clară: mie să-mi fie bine, celorlalţi să le fie ruşine. Domnişoara Paradici s-a hotărât să intre în viaţa socială a oraşului şi a ţării profitând de şansa pe care o naştere mai degrabă accidentală, neprogramată de mama ei, i-o acorda. Mica Elvisa a înţeles destul de repede, mai curând cu ajutorul unei vibraţii necontrolate a stomacului decât cu mintea, că în Bokia şi, de altfel, pe întreg cuprinsul patriei sale, viaţa socială însemna o ecuaţie economică, însă obligatorie, posibil de exprimat în câteva cuvinte de genul: acţie – disimulare – mulare – situaţie – respiraţie – prostraţie – echitaţie – bou vagon. A mai deprins, în puţini ani, cu agerime redutabilă, şi câteva reguli de bază: „prost eşti tu!” era prima dintre ele. Iar o alta suna astfel: „Cugetă drept, dar fă pe dos!”. A luat şi din jocurile copiilor faimosul refren: „Urma scapă turma!”, dar l-a completat cu „… dacă n-are ceva mai bun de făcut”.  

(mai urmează, mai urmează)

“I love Israel” – aşa se numeşte editorialul semnat de gazetarul Ioan T. Morar într-un ziar local clujean. Autorul îşi relatează cu entuziasm vizita, ca turist, în frămîntata ţară orientală. “Eu iubesc Israelul civil, modern, cu o dezvoltare impetuoasă, cu o infrastructură foarte bine pusă la punct. Israelul cu o agricultură intensivă, făcută, în cele mai multe locuri, cu picătura de apă venind pe furtun de cauciuc direct la rădăcină. Am văzut, în drum spre Marea Moartă, hectare de pământ smulse deşertului, pline de curmali şi bananieri, de sere în care agricultura acestei ţări reuşeşte să-i hrănească pe toţi, fără să apeleze la import. Ba, mai mult, reuşind să şi exporte fructe şi legume. Iubesc această ţară care a făcut din inteligenţă, din fructificarea ei în cercetare de tot felul, una dintre raţiunile de stat. (…) Da, iubesc Israelul. Şi oraşele lui moderne. Tel Avivul, cu doar un secol de existenţă, e o mare metropolă. Şi plaja amplă, lată şi lungă care-l deserveşte este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Şi Haiffa, căţărată pe muntele Carmel, cu uluitoarele grădini Bahai, cu portul impunător. Oraşe vii, înflorite, moderne.”

Partea amuzantă este că Ioan T. Morar şi-a verificat trăirile înălţătoare despre Israel cu ajutorul lui… Ion Antonescu. Este vorba de patronul firmei româneşti numite Marshall Turism. Desigur, în comparaţie cu agenţiile de turism poloneze, care le propun excursioniştilor momente horror prin ghetourile şi lagărele naziste de odinioară (un fel de mit al lui Dracula, valorificat la alţi parametri), să te duci cu tizul lui Ion Antonescu în adevăratul Israel pare chiar o aventură benignă.

Dar rămîne, apăsător, gîndul că veritabilul Mareşal le-a rezervat alt tip de excursie, spre Transnistria, bunicilor şi străbunicilor acestor harnici imigranţi, ce-au fost obligaţi mai apoi să colonizeze deşertul, cu ajutorul furtunului de cauciuc, direct la rădăcină. Ion Antonescu, patronul turist de-acum, le prezintă muşteriilor săi, în mod implicit, eşecul politicii de genocid practicate de mareşalul hitlerist de odinioară. Pe oasele şi sufletele morţilor inocenţi se construieşte noua civilizaţie. Turiştii europeni, înghesuiţi în autocarele aseptice, dotate cu televiziune, frigider şi aer condiţionat, pe care scrie cu litere mari numele patronilor de agenţie (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Ion Antonescu), sînt invitaţi să facă poze fără blitz. Pentru a nu mai deteriora culoarea naturală.

Elvisa împărţea femeile în două categorii: ea şi femeia-scamă. Prima era un sine qua non. Celelalte trebuiau îndepărtate, fiindcă lăsau o impresie dezagreabilă.

Chiar şi numai acest fapt spune despre ea un lucru esenţial. Anume, că trecea prin viaţă cu convingeri ferme (şi pieptul împungând înainte; însă nu despre asta povesteam). Cum la noi în Bokia toată lumea ştie totul şi nimeni nu decide nimic, sigur că asemenea înzestrare nu putea decât să stârnească o curiozitate feminină susţinută şi pofte masculine temeinice. Ba unii, din cauza asta, o tratau de-a dreptul ca pe un bărbat, făcându-i loc printre ei şi vorbindu-i ca între băieţi, de prcă ar fi bătut-o camaradereşte pe umăr. Era de-a dreptul ciudat, fiindcă altminteri erecţia părea spontană la întrezărirea ei, în cazul majorităţii pantalonaţilor.

Mie îmi plăcea de Elvisa, că altfel n-o pomeneam în naraţiunea asta, vă daţi seama. Pe de altă parte însă mă feream de ea ca de dreaku’, având temerile mele. Numiţi-o intuiţie, dacă vreţi, aşa cum fac damele când se dau profunde şi berbanţii când vor să treacă drept sensibili. Ziceţi-i oricum, nu contează. Dar decizia mea era clară: în viaţa subsemnatului, madam Paradici nu avea să intre decât prefirată în cuvinte. Ce găsiţi aici e tot ce primiţi.

(mai urmează, mai urmează)

Trăia odată – cam acum vreo două minute, în orice caz – în Bokia, pe bulevardul Erorilor, la doi paşi de ghilotina ridicată cu mare fast cu vreo zece ani în urmă, sub pretextul că ar fi un monument memorial bla-bla-bla – o jupâneasă fiţoasă, plină de protuberanţe şi de voluptoase curburi, nu tocmai de circumstanţă. Câteva ore de fitness pe zi, puţin botox ici şi colo, şcoala de canto în week-end şi delaţiuni marţea şi joia la câte o căsuţă poştală diferită au făcut din frumoasa Elvisa Paradici un caracter bine alcătuit în geografia locului.

Istoria ei de viaţă includea episoade abrupte şi amare – puţine la număr – şi lungi perioade de glorie aureolată, cu paşi delicaţi peste craniile unor bărbaţi aşternuţi cu faţa la pământ (ca în faţa şemineului imaginaţiei mele nişte defuncţi leoparzi). Asta vrea să însemne că fata trecuse, pe rând, prin mai multe căsnicii şi concubinaje cu sentimentul cu care absolvi ca ultimul idiot naţional o mână de facultăţi, două masterate, poate şi două doctorate, socotind că, deşi specializările alea îţi sunt indiferente, nu e deloc rău să le ai. Şi, într-adevăr, dacă ştii de unde ce lucrare să cumperi şi de la cine să înveţi ce să spui în faţa comisiei, nu e rău deloc. Numai că însă deci nu e tocmai bine. Ba chiar deloc.

(mai urmează, mai urmează)