Revista Tribuna

Problema nu e că Leonarda da Vinci le ştie superior pe toate, şi încă ceva pe deasupra. Cu adevărat amuzant e reflexul ei de-a se bate pe burtă săptămînal cu o pleiadă de personalităţi mondiale, pe care le pomeneşte cu simulată neglijenţă. Vine vorba cumva de reformarea conducerii universitare din România, înglodate în familisme tentaculare şi afaceri salariale stupefiante? Nu se poate, mă-nţelegi! “Am fost membru al facultăţii la Harvard şi Oxford, pe lângă universitatea mea din Berlin, niciodată nu am avut drept preşedinte un ‘manager’, pentru că nu e de conceput ca nişte academici să fie conduşi de un neacademic.” Ne confruntăm cumva cu dificultăţi economice, care le impun guvernanţilor curbe de sacrificiu impopulare? “Toţi economiştii din Oxford îmi spun că noi nu avem probleme, ca grecii, nu suntem în euro, deci putem devalua. Discuţia a fost chiar publică, cu ocazia unei cine cu vicepremierul grec, dl. Pangalos, care a vizitat colegiul nostru săptămâna trecută şi ne-a spus mai multe bancuri bune despre clientelism. ‘Ieşiţi din euro, declaraţi faliment, devaluaţi!’, răcnea economistul cel mai faimos în materie de crize financiare asiatice, care în timpul discursului lui Pangalos mi-a şuierat de mai multe ori la ureche: ‘Greşit!’ sau ‘Minte!’, deşi ne întâlneam pentru prima dată în viaţă.”

Ce mai veste-poveste, toată Europa se învîrte la picioarele Alinei Mungiu-Pippidi, universul atîrnă de judecăţile ei epocale: “Am lipsit din Oxford două zile după alegerile cu rezultate nehotărâte, care aruncaseră pieţele financiare în aer. Când am plecat cu Eurostarul la Bruxelles, ziarele aveau pe pagina 1 ştirea demisiei lui Gordon Brown, cu bănuiala că e strategică, pentru înlesnirea unui guvern de stânga laburişti-liberali, deşi le lipsea majoritatea. Când am luat trenul de întors, seara, deja vedeai oamenii de afaceri mai relaxaţi. A doua zi am ţinut o conferinţă unor jurnalişti într-o sală a reprezentanţei UE în Marea Britanie, lângă Westminster: curgeau SMS-urile după prânz, iar când am ieşit deja era un guvern complet de coaliţie conservatori-liberali, unic în istorie. Eram înconjurată de ziarişti cu mare experienţă”.

Încheie sau nu România acordul cu FMI, iată frămîntarea înaltelor sfere europene, după cum ne-o relatează comentatoarea în transmisiune directă: “Vorba redactorului-şef de la Externe de la Le Monde, cu care cinam în acea seară (la Sarajevo): ‘De ce se ocupă Euronews atâta de România în seara asta?’”.

De cînd ne-a explicat însuşi Conu’ Leonida complexitatea politicii europene, nimic nu ne mai sperie. E lucru ştiut că “unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate! (…) De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma?”. Confruntat cu strivitoarele probleme ale secolului al XIX-lea şi nedîndu-le nicicum de capăt, “Papa – iezuit, altminteri nu-i prost! – (…) l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil”. Lucrurile devin înduioşător de simple pe scena mondială, în versiunea à la Caragiale. Cutare îl cunoaşte pe Cutărică, mai stau la un pahar de vorbă, devin cumetri şi bat iute palma. Ce păcat că e totul doar un vodevil. Rîdem şi ne veselim, dar pe urmă ne întoarcem la viaţa reală, care ne aşteaptă cu surprizele ei răcoroase.

Îmi amintesc inevitabil lumea persiflată, prin simplificare, a lui I.L. Caragiale, atunci cînd îmi mai arunc uneori privirile pe cîte un articol de gazetă semnat de Alina Mungiu-Pippidi. Scriitoarea se pricepe la cîte-n lună şi-n stele. Ne serveşte sfaturi trepidante în cele mai diferite sectoare ale activităţii: politica, finanţele, turismul, diplomaţia externă, sistemul medical, elaborarea legislaţiei, managementul universitar, agenda sindicală, jurnalismul, Fondul Monetar Internaţional, Euronews, TVA etc. etc. Totul cu aere de mare expertă, copleşită de griji mai serioase, care însă ne lansează în trecere aceste mizilicuri, pe care am face bine să le băgăm la cap şi să le notăm în carneţel, cu sîrguinţă.

Ciprian Şiulea bagatelizează fără multe ezitări revelaţiile incomode: “Pentru mine, dezvăluirile recente despre trecutul lui Adrian Marino nu au avut aproape nici o importanţă. (…) pentru mine cel puţin, ele produc mai degrabă empatie decît aversiune faţă de cel deconspirat”. Nimic surprinzător din partea celui ce-i luase în tirul mitralierei vocale pe intelectualii critici la adresa comunismului. Amantlîcurile cu secera şi ciocanul atrag după sine, din cîte se vede, şi empatia faţă de informatorii Securităţii. Ce propagandist comunist locvace s-a pierdut în Şiulea, pentru simplul ghinion că s-a născut prea tîrziu, iar realităţile de după ‘89 îi contrazic nostalgiile!

Şirul de articole din Evenimentul zilei consemna de asemeni dezamăgirea unor amici ai lui Adrian Marino, la aflarea preocupărilor sale de culise. Potrivit lui Mircea Carp, fost ziarist la Europa liberă, “în cursul relaţiei noastre în Occident, am bănuit de la început că vechiul meu prieten dădea informaţii, voluntar sau constrâns. Cu vremea, datorită poziţiei şi rolului meu în cei mai bine de 45 de ani de exil, nu mi-a fost greu să am confirmarea acestor bănuieli. (…) Oricum, ceea ce a făcut Adrian Marino, ca intelectual de frunte, a dăunat grav rolului şi activităţii exilului. Profunzimea activităţii sale, chiar dacă la un moment dat a încetat să mai fie agentul docil, m-a întristat”.

E cunoscută strategia propagandistică a mărturiei, cînd se invocă opinia unei persoane autorizate, care să confirme sau să infirme anumite informaţii, pentru un plus de credibilitate. Dacă Evenimentul zilei l-a citat pe Mircea Carp, în contrapartidă Observatorul cultural ni-l propulsează pe Neculai Constantin Munteanu. Acesta subliniază calităţile aristocratice ale voiajorului: “Adrian Marino era un ‘domn’. Şi cum arăta, şi cum se purta, şi în tot ce făcea. Noi l-am tratat ca atare. Întîmplător, mi-a căzut în mînă instructajul unui trimis special al Securităţii la Europa liberă, cu ce trebuia să ne spună, să nu ne spună şi să afle. Adrian Marino nu corespundea acestui portret de vulgar provocator în misiune, după cum nu corespundea nici portretului tipic al agentului de influenţă ‘patriot’”.

Şi pentru ce toată această încleştare de orgolii de presă? De ce să mobilizezi o sumă de scriitori, care să evolueze acrobatic în speculaţii de circumstanţă? De ce să opui mărturia unui gazetar de la Europa liberă unei alte opinii, de sens contrar, a altui ziarist de la Europa liberă? Mai mare daraua decît ocaua. Apretarea postumităţii lui Adrian Marino, pentru a se lovi – ca la popice – cu mîna mortului ţintele (politice) proeminente de azi e un spectacol absolut dezolant. Energiile latente ar fi trebuit să-şi găsească alt iaz pentru zbenguială.

Antonio Patraş dă un brînci scurt la percepţia realităţii. El răstoarnă ordinea de gravităţi şi priorităţi a faptelor: “Pe mine unul mă surprinde neplăcut mai puţin faptul că Adrian Marino ar fi fost colaborator al Securităţii (…), cît maniera în care CNSAS-ul a înţeles să-şi facă treaba, dînd la gazetă dosarul…” etc. Pe mine unul mă surprinde neplăcut faptul că analistul înţelege să blameze nu colaborarea lui Marino cu Securitatea, ci felul, forma şi circumstanţele în care colaborarea cu pricina a fost dezvăluită.

Ovidiu Pecican, în calitate de istoric, ne aminteşte importanţa delaţiunilor din trecut pentru cunoaşterea realităţilor locale, aşa cum au fost ele restabilite în lucrări ale lui Emmanuel Le Roy Ladurie sau Carlo Ginzburg. Are dreptate. Probabil că, după condamnarea servituţilor morale incluse în turnătoriile lui Marino, vom trece cîndva şi la descoperirea virtuţilor lor documentare. Dar ordinea cronologică a judecăţilor noastre aceasta va trebui să fie. Analiza rece a istoricului poate surveni doar la cîţiva ani după notaţia indignată a gazetarului. Decantarea morală a faptelor realităţii trebuie să preceadă arhivarea lor epistemologică.

Bogdan-Alexandru Stănescu optează pentru argumente din zona latrinară: “Sub condamnarea plină de intransigenţă a unui ziar care mai nou încape în prohab, se ascunde foarte multă prostie, un noian de ideologie deloc mascată, plus doza obişnuită de influenţe din partea Senatorilor Evz”. Consideraţiile de asemenea calibru nu merită replică.

Ovidiu Şimonca mimează convingător neghiobia, atunci cînd lansează retoric un şir de exagerări prăpăstioase, pentru a distorsiona percepţia cititorilor săi: “îmi pun cîteva întrebări: a bătut-o Marino pe Monica Lovinescu în faţa casei sale în 1977? A fost Marino la originea atentatului terorist împotriva Europei Libere, iniţiat de Carlos în 1981? A pregătit sau a organizat Marino bătaia încasată de Emil Georgescu? L-a iradiat Marino pe Vlad Georgescu, grăbindu-i moartea? A desenat Marino – cum a făcut, cu mîna lui, Constantin Bălăceanu-Stolnici –, planul casei lui Vlad Georgescu?”. De parcă asemenea gesturi, de extremă violenţă securistă, nu tot prin activitatea prealabilă a culegerii de informaţii s-ar fi pregătit!

Adina Diniţoiu, cînd îi arată cineva soarele cu degetul, preferă să admire calitatea ojei de pe unghie. Prin urmare îşi găseşte de lucru nu cu Adrian Marino şi colaboraţionismele acestuia, ci cu jurnalista Mirela Corlăţan şi “tendenţiozitatea articolului respectiv, publicat ‘la timp’”. Aşa e, dar nu despre asta era vorba. Altminteri, “cît priveşte conduita morală în comunism, subiectul e delicat şi plin de nuanţe” – iar cu asta am epuizat toate părerile Adinei Diniţoiu.

Cezar Gheorghe sare din baie şi ne urlă că “opera unui intelectual trebuie separată de conduita sa morală”. Pentru a fi şi mai aspru în amoralismul său pedestru, el ne asigură că vorbeşte în numele “unei generaţii care s-a format după Revoluţie, la sfîrşitul anilor ‘90 şi începutul anilor 2000”. Tristă generaţie, cu asemenea purtător de cuvinte…

Marius Ghilezan ne povesteşte foarte senin că toată lumea a turnat la Securitate, mai mult sau mai puţin (“cîţi dintre intelectualii publici de acum pot jura cu mîna pe Biblie că nu au fost colaboratori ai poliţiei politice?”). Aşa că, poftim!, prinde dacă poţi pisica neagră, pe-o stradă întunecată, noaptea, după ce s-a luat curentul. Pentru a ne convinge că păcatul delaţiunii securiste era chiar o banalitate, condeierul mai sfîrtecă o halcă de sinceritate de pe spinare şi ne face o confidenţă, “pentru prima oară în public”: propriul său tată, medic de fotbalişti, trebuia să ciripească la organe, pentru a se deplasa cu echipa în străinătate. Asta am înţeles-o, dar ce legătură are cu Adrian Marino? A jucat şi el fotbal?

Bedros Horasangian ne vinde aceeaşi poveste cu pisica neagră, însă costumînd-o în veşmintele interogaţiei filosofice: “Cîţi dintre noi au avut tăria să renunţe la funcţii şi cariere ca să ocolească înregimentarea în PCR, fără de care nu se putea face mai nimic? Cîţi dintre noi au refuzat orice compromis precum şi colaborarea cu ‘organele’ şi ‘structurile’ vechiului regim comunist? Cîţi dintre noi pot spune, cu mîna pe inimă, că sînt cu sufletul curat şi cu conştiinţa împăcată?”. Psihologia omului asudat care, oriîncotro se răsuceşte, simte că toate-i put.

Daniel Cristea-Enache e mai expeditiv şi succint în partizanatul său, pe care ni-l dezvăluie încă din titlu: Nu pot să-l judec. Iată un critic care nu poate să judece. Mai urmează să cunoaştem un croitor care nu poate să croiască, un bucătar care nu poate să gătească şi un şofer care nu poate să şofeze. Cum se explică autoamputarea principalei obligaţii profesionale? “O analiză critică este cu totul altceva decît o investigaţie jurnalistică. Avem a discuta cărţile unui autor, opera lui, nu compromisurile omeneşti pe care le-a făcut.” Acest principiu a reprezentat concepţia de căpătîi a criticii literare româneşti de pînă la 1989. În practică, ea a permis reelaborarea cunoscutei doctrine culturale paşoptiste: “Mîncaţi, băieţi, mîncaţi orice, că noi vă proclamăm geniali şi nu vă mai caută nimeni între dinţi”. E nevoie de multă naivitate pentru a crede că, în condiţiile actuale, de libertate a cuvîntului, refugiul sublim în turnul de fildeş al esteticii mai poate bloca analiza compromisurilor etice, de la temelia edificiului.

Iar abordarea lui Daniel Cristea-Enache nu e doar desuetă, ci şi parţializantă. Spre exemplu, e suficient să amintim violenţele verbale ale lui Adrian Marino la adresa unor Paul Goma, N. Steinhardt sau I.D. Sîrbu. Dacă recurgem la grila exclusiv culturală (fluturată şi azi cu încăpăţînare de Cristea-Enache), punem tensiunile respective doar pe seama unor diferenţe ideologice dintre Marino şi ceilalţi. Dacă aruncăm însă o privire în culisele etice frămîntate, putem recunoaşte situaţia fostului puşcăriaş politic care, după liberare, a acceptat compromisul colaborării cu regimul detestabil (Marino), iar acum îşi revarsă ura asupra foştilor puşcăriaşi politici care, după liberare, nu şi-au traficat conştiinţa (Goma, Steinhardt, Sîrbu). Dubla grilă, etică-estetică, ne oferă o perspectivă mai amplă de judecată, o înţelegere mai precisă a fenomenelor.

Paul Cernat optează pentru alte strategii, aruncînd dezvăluirile stingheritoare din presă în zona derizoriului perimat, deja arhi-comentat: “Nu sînt atît de naiv ca să mă mir de ‘revelaţiile’ Mirelei Corlăţean din Evenimentul zilei. Sînt lucruri care se ştiau de mult, din folclorul lumii literare, din memorialistica şi diaristica epocii. Nu cred că a mirat pe nimeni din lumea culturală ce a apărut despre ‘turnătorul Someşan’ sau, mult mai înainte, despre C. Noica, Ion Caraion, Valeriu Anania sau Ştefan Aug. Doinaş. Am scris eu însumi despre ‘ambasadorii itineranţi’ ai regimului naţional-comunist, folosiţi de Securitatea care le vămuia ieşirile în afară”. Diferenţa este că informaţiile apărute, în legătură cu serviciile prestate de Adrian Marino în folosul Securităţii, constituiau o reală premieră publicistică, prin detaliile precise şi tulburătoare, documentate direct de la sursă. Încercarea de-a le banaliza, opunîndu-le unor aluzii ezoterice, exprimate anterior din vîrful buzelor, echivalează cu o scurtă manipulare din partea criticului literar.

De altminteri, Paul Cernat e şi cel mai productiv, dintre toţi semnatarii, în lansarea de fumigene circumstanţiale, pentru a distrage atenţia publicului de la colaboraţionismul frapant: 1) înainte de-a fi devenit turnător, scriitorul a avut multe de suferit (“E adevărat, Marino şi alţii au fost nişte instrumente ale Securităţii, însă după ce au fost victime ale ei”); 2) nu stăpînim ansamblul detaliilor pe tema discutată (“sîntem încă foarte departe de a avea informaţii suficiente despre totalitatea colaboratorilor Securităţii din lumea culturală”); 3) teoria conspiraţiei (“Marii vinovaţi şi marii păpuşari sînt în umbră, acoperiţi, şi îşi rîd de noi”); 4) e o situaţie complexă, mult deasupra capacităţilor noastre de pricepere (“Chestiunea colaboraţionismului intelectual autohton e, oricum, mult prea complicată, ca şi aceea a angajărilor totalitare, de extremă dreaptă sau comuniste”); 5) opera culturală e totuşi în măsură să atenueze slăbiciunile omeneşti (“discernămînt înseamnă să nu amesteci planurile. Adică să nu speculezi păcatele moral-politice ale oamenilor pentru delegitimarea unor opere valabile”); 6) nici acuzatorii înşişi n-ar fi fost mai buni, în situaţii similare (“cum s-ar fi comportat oare procurorii morali din oficiu şi vitejii de după război dacă s-ar fi aflat în circumstanţele lui Adrian Marino?”); 7) deconspirarea colaboraţioniştilor e făcută aleator şi ascunde avantaje de culise (“demascările selective, cu ţîrîita, orientate în funcţie de interese strategice, vendete ideologice sau personale şi conjuncturi politice dubioase, sînt contraproductive şi nu fac decît să dezorienteze”).

Ce argumentaţie densă, profundă, subtilă şi tendenţioasă are Paul Cernat!

Liviu Antonesei e convins că toate criticile formulate de paginile memorialistice ale lui Adrian Marino rămîn nealterate de eventualul său statut de informator al poliţiei politice comuniste (“Pe scurt, acestea rămîn valabile în esenţa lor şi dacă Marino a colaborat cu Secu, şi dacă n-a colaborat”). Certitudinea gazetarului ieşean e demnă de invidiat. Nu şi strategia lui - cam transparentă – de-a recalibra mizele discuţiei, prin includerea unor false exagerări, însoţite de ferme dezminţiri: “Ce nu cred eu? Nu cred că un om închis 14 ani a devenit comunist şi fan al Securităţii”. Numai că nimeni n-a contestat cei 14 ani de detenţie politică ai lui Marino. Acuzele se refereau la eventuala sa înregimentare din anul 1969, după liberarea din închisoare, pentru a achita preţul reabilitării, al publicării şi al circulaţiei internaţionale. Nimeni nu i-a reproşat lui Marino gîndirea comunistă sau entuziasmul aservirii. În discuţie era, pur şi simplu, calitatea morală a opţiunii sale, nu intensitatea malpraxisului.

E ca şi cînd cineva mi-ar cere părerea: “Tu ce crezi, lui Liviu Antonesei îi şade bine cu barbă?”. Iar eu, de colo: “Avînd în vedere că e un om de ispravă şi un harnic publicist, eu nu cred că Liviu Antonesei îşi detestă bărbierul”. Ce-am fost întrebat – şi ce răspuns am dat?

Şerban Axinte, în ce-l priveşte, mărturiseşte că nu se simte în stare să aprecieze o situaţie atît de dificilă cum e cea pusă în discuţie: “ce m-ar fi recomandat pe mine (sau pe oricare alt intelectual din generaţia mea) ca să mă pot erija în instanţă morală şi să judec superior şi suficient o problemă atît de controversată, de sensibilă şi de complexă cum este posibila colaborare a lui Adrian Marino cu Securitatea”. Cu toată incapacitatea sa de procedură, analistul umple totuşi aliniate întregi cu sfielile şi ezitările sale feciorelnice de judecată. Pe cît e de nesigur în premise, pe-atît e de peremptoriu în concluzii: “Nu am ce retracta sau reinterpreta”. O fi adeptul unei noi situaţii de comunicare: eu cînd mă-ntreb dacă să fluier, nu fluier, ca să nu greşesc, dar mişc din urechi pînă se face un vînt de şuieră.

„- Păi inventează, atunci!”, propuse această adevărată fiurelize beetoveniană a timpurilor defuncte, foarte vie şi plină de iniţiative, momentan. „- Cum ai zice? Un… sau o…?”, încercă ea. Dar Iştiche se repezi cu vorba să îi stăvilească elanurile de vocabular prea dezlănţuite. „Un? Un în niciun caz. Un e unul singur, şi când va veni, pe toţi îi va prăpădi. În prevăd un viitor de aur. Să nu mai pomenim de «un», masculinul e rezervat veacurilor ce s-ar putea să vină”. „-Adică de ce să nu-i zic un… boc? Cu ce e mai bine o… boacă?!”, fu nedumerită femeia cu amortizor de catrinţe şi fuste suprapuse. „Nu merge bocul! E prea solemn. Ce, vrei să faci din invenţia asta minunată un… substantiv neutru?” „- Ai ceva împotriva neutralităţii?”, vru să afle, bănuitoare, Emöke. „- Nu, nimic, Doamne fereşte!”, se grăbi omul să infirme ipoteza subversivă lansată de partenera lui de năzuinţe frugale. Nu era cazul să se trezească cu vreun denunţ cum că ar fi încălcat echilibrul constituţional al egalităţii confesionale sau că ar fi mârâit împotriva cătanelor de ocupaţie. „- Ziceam numai că să dăm feminimului ceea ce îi aparţine de drept, recunoaşterea pe care o merită: propun deci să declinăm o boacă, două boace”. „- Mă rog!”, căzu ea la pace, promiţându-şi însă (în sân) ca prin viu grai, cu complicitatea tuturor matroanelor mahalalei lor, să popularizeze, pentru uzul posteriorităţii, forma adversă şi deja prohibită: un boc, două boace…  

(mai urmează, mai urmează)

„- Ha?”, îl chestionă ea, animată de un nou interes epistemic şi, la urma urmei, printr-o remarcabilă potrivire a istoriei, şi cognitiv. „- Adică nu posedă singular, săru’mâna!”, mormăi uşor încurcat bărbatul, savurând în sinea lui efectul de vizibilă surpriză provocat văduvei lui favorite. Mai deretica şi pe la altele, dar aici se simţea cu adevărat el însuşi. (Supa era mult mai bună decât la Katrinz Fuckelmann sau la Lise Fonfăita de pe colţul cu Mădularelor). „- Păi da’, atuncea, io ce naiba ţin în mână, pentru numele Sfântului Cristofor făcătorul de sorcove?!”, nu se dădu ea bătută. Era ca un fel de tubiiornattubii, deşi Şecspir nu se născuse momentan. „- În mod indubitabil, preanobilă doamnă, ai la dumneata una dintre boace.” „- Şi ce te-mpiedică să îi zici pe nume numai ei, fără să te referi la toate?!”, se oţărî buimaca văduvă, pe care capul o ducea mereu în aceeaşi direcţie. „- N-am cuvinte!”, exclamă Frizl, fără să îmi îngăduie să desluşesc dacă îşi mărturisea, pur şi simplu, crucirea faţă de caracteristicile mentale ale femeii sau declara sus şi tare o lipsă de vocabular în gestiune. (Deşi timpul trecut în lume de atunci încoace mă împiedică să văd clar cum stăteau cu adevărat lucrurile – s-au schimbat obiceiurile, convenţiile culturale, banii şi perspectiva, credeţi-mă -, am totuşi bănuiala că era vorba de ambele direcţii exprimate simultan. Ce concizie medievală la hotentoţii ăştia de strămoşi!… Mă umple de admiraţie.)  

(mai urmează, mai urmează)