Revista Tribuna

Alt agent formulase suspiciunea că în cazinourile şi loteriile din oraş prin care statul colecta în mod atractiv şi mascat contribuţii masive şi continue de la fraieri ar fi existat anumite tendinţe de a mai lăsa pe câte unul să ducă bani şi acasă. Altfel spus, se incrimina – pe bună dreptate – slăbiciunea unora dintre patroni, oamenii în principiu devotaţi sistemului, care, luându-se după afişajele pentru tălâmbi de la intrarea în fosforescentele săli de jocuri, scăpau când şi când printre degete sume diverse, şi mai mari, dar, fireşte, mai cu seamă mici, recompensându-i pe unii cu pretinse câştiguri. Treaba era cusută cu aţă albă, fiindcă ruletele şi aparatele de înghiţit monede erau reglate din start astfel încât să hăpăie, nu să regurgiteze bănuţul publicului de jucători! Era clar deci că se umblase în mod ilicit la ele, creându-se supape de drenare a mălaiului, astfel încât să ajungă în alte buzunare decât în sacul statal. Iar asta era echivalent cu o crimă, doar din sacul ăsta trăia toată lumea, mai bine sau mai rău, în vreme ce de buzunarele alea beneficiau doar şmecherii.

Nu se putea tolera aşa ceva. În această privinţă măsurile se cereau luate imediat, cu toată energia. Procedura clasică cerea ca suspecţii să fie avansaţi. În acest fel deveneau mai vizibili, mai expuşi. Totodată, pe moment reţelele se dezorganizau, îşi ieşeau din ritm. Totodată, se conta şi pe faptul că persoana pedepsită cu avansare se temea de moarte, ştiut fiind că în ţara noastră avansările te duc direct către cimitirele elefanţilor, locuri anoste unde trebuie să îţi petreci restul zilelor active ca un condamnat ce beneficiază de o libertate parţială, fiind supravegheat fără întrerupere.  

(mai departe, mai departe)

Aventurile Alinei Mungiu-Pippidi, în reinterpretarea după ureche a realităţilor ce-o înconjoară, continuă netulburat. Ultima victimă a profundelor sale analize e problema lansată de guvernul maghiar, privind acordarea cetăţeniei pentru conaţionalii minoritari din ţările vecine.

Alina Mungiu ne descrie minuţios ce-ar fi să fie cu chestia de cetăţenie. “Cetăţeanul este cel care plăteşte impozite şi, în schimbul lor, votează, alegându-i pe cei care administrează banii lui. Asta e tot. Cine e el, de unde îi vin strămoşii, în ce limbă visează şi ce sex îl atrage nu ne interesează, câtă vreme el îşi respectă contractul cu statul şi statul îi dă ce i se cuvine.” Tentativa guvernului vecin – care vine pe urmele iniţiativelor similare, promovate de guvernul nostru, faţă de moldovenii basarabeni – intră în coliziune cu însăşi esenţa conceptului: “Acordarea deplinei cetăţenii, inclusiv dreptul la vot, unor cetăţeni ai unor alte state este incompatibilă cu concepţia civică a naţiunii. Asta înseamnă să-i aduci în spaţiul naţional pe nişte neplătitori care au dreptul să voteze, dar nu vor fi guvernaţi de cei pe care îi votează şi deci nu vor suferi consecinţele alegerii lor”. Iar de-aici încolo, dă-i tot-nainte pe arătură. “De ce ar vota la alegerile din Ungaria maghiarul din Voivodina sârbească, sau de la Kosice, sau de la Sf. Gheorghe, şi dacă va vota, pe ce bază o să o facă? Ca noi toţi, pe bază de interes, numai că interesul când locuieşti în altă ţară e mai îngust, priveşte doar tratamentul tău, şi nu şi alte politici publice din Ungaria. (…) Orice extindere a drepturilor politice la cetăţenii unei ţări vecine cu care există sau a existat un conflict riscă să aprindă naţionalismul, care nu se stinge niciodată. (…) Asigurându-se de votul ungurilor din străinătate, transformându-i în clienţii lui prin acest cadou, dl. Orban îşi asigură realegerea de lungă durată şi îi sabotează pe votanţii rezidenţi în Ungaria, devalorizându-le voturile”.

Iar noi, cei de-aici, nu putem nici măcar să protestăm împotriva unei asemenea felonii îngrozitoare, căci sîntem – din punctul de vedere al politicii internaţionale – legaţi de mîini şi de picioare (noroc că o avem pe Alina Mungiu, călare pe sirena de alarmă): “Dacă noi tăcem, deşi dl. Orban după asta va cere şi mai vocal autonomia pentru cetăţenii lui din regiunea secuiască, este pentru că dl. Băsescu a practicat o politică identică faţă de Republica Moldova”. În sfîrşit a ajuns comentatoarea unde voia s-o aducă din condei. De vină pentru iniţiativele ungureşti cu cetăţenia e tot Băsescu, nimeni altul. Păi de ce n-a băgat ideea asta direct în premisele articolului, măcar o pricepeam mai limpede!

Problema este că, după cum tocmai l-a asigurat ministrul de externe maghiar pe omologul său român, noua lege ungară a cetăţeniei NU acordă drepturi de vot cetăţenilor domiciliaţi în afara teritoriului Ungariei! Ba nici chiar dreptul la asigurări sociale, că doar n-or fi complet nebuni politicienii de-acolo să-şi lege de gît o asemenea piatră de moară… Aşadar toată simandicoasa dezbatere a coanei Alina – privind acordarea drepturilor de vot unor cetăţeni din alte state, privind sabotarea cetăţenilor dintre propriile graniţe naţionale, privind exportul de naţionalism şi lovitura de stat camuflată – reflectă o intensă gargară. Căci e lipsită de o bază reală, din cauza carenţei frapante de documentare a autoarei pe problemele despre care se pronunţă.

Singurul avantaj ar consta doar în eventualul onorariu, încasat pesemne de înţeleapta jurnalistă, pentru serviciul de-a fi umplut cîteva coloane de ziar cu gogoşile ei fanteziste.

Citesc în ziarul de azi: M.O. “care conducea un moped pe strada Bucegi, nu a acordat prioritate de trecere unei autoutilitare conduse regulamentar pe strada Câmpiei şi a intrat în coliziune cu aceasta”. Mda, cred că e nasol să intri în coliziune cu strada Cîmpiei, care-i o arteră feroce, se agită mereu stînga-dreapta.

Mai erau în raport şi diverse alte informaţii de rutină: că ministrul Ciumpalacu are o rudă apropiată în Bokia, stabilită aici prin intervenţie de sus, fiindcă altfel nu ar fi primit locuinţă – nu se mai primeau locuinţe de serviciu decât la ei, în serviciile speciale, şi la hingheri -, iar acum se apucase în văzul tuturor să îşi facă o afacere prosperă pe baza înfiinţării unei ferme de galinacee, ceea ce aducea prejudicii economiei naţionale şi ordinii de drept. Trebuiseră zece ani, şi mai bine, pentru ca populaţia să fie făcută să înţeleagă că asemenea afaceri nu au niciun viitor, lichidându-se fermele moştenite din vremea Executatului Suprem, trecându-se apoi la cumpărarea lor pe bani de nimic şi încheindu-se afaceri grase pentru oamenii fideli noului regim alimentar. Acum însă, cine se găsea să răstoarne buna orânduială a lucrurilor? Tocmai cretina de Eufrosina Hadâmbă, verişoara primară a lui Ciumpalacu, de la Ministerul Truismului. Ceva de groază!… Agentul responsabil cu semnalarea acestui tip de cazuri îşi făcuse datoria corect, colega lui de la sinteză, teză şi proteză, la fel. Ce era de făcut? Caz sensibil, nu ştiai niciodată pe cine cunosc politicienii ăştia de la Cureşti, dacă nu cumva îi apucă să bage strâmbe şi cotite la unul şi la altul. Şi numai ce mi te trezeai pe urmă cu posteriorul pe asfaltul încins al străzii, fără pensie specială şi pierzând la înmormântare dreptul la onoruri militare. Sincer vorbind, pe Rozi o durea fix în paişpe de fâţâiala în uniforme pe lângă catafalcul ei improvizat, atunci când venea vremea. Pe ea o interesa mai ales prima parte, iar în legătură cu asta vigilenţa nu era niciodată destulă.  

(mai departe, mai departe)

După decizia Curţii Constituţionale de-a bloca micşorarea cu 15% a pensiilor din România, un europarlamentar al partidului de guvernămînt reacţionează vehement. El subliniază că, sub umbrela menţinerii neatinse a veniturilor deplorabile ale celor mulţi, judecătorii au hotărît de fapt perpetuarea pensiilor lor uriaşe, subvenţionate de la stat: “Judecătorii Curţii şi-au declarat pensiile intangibile şi, pentru a masca abuzul, au comis un abuz încă mai mare, declarînd toate pensiile intangibile”.

Este, indiscutabil, o apreciere perspicace asupra esenţei fenomenului. Din păcate, nu e vorba de-o premieră absolută. O stratagemă asemănătoare e consemnată în capodopera lui Dante, Divina Comedie. Regina Semiramida, ce stăpînea în Antichitate peste mai multe popoare, era totodată o teribilă desfrînată. Astfel încît, pentru a şterge ruşinea propriei necumpătări trupeşti, a decretat prin lege că orice iubire între supuşii săi e permisă: “A vizio di lussuria fu sì rotta / che libito fé licito in sua legge, / per torre il biasmo in che era condotta” (De viciul desfrînării a fost aşa coruptă / încît a declarat permisă prin lege orice plăcere / pentru a ascunde pata comportării sale – Inf. V, 55-57).

Să iei ca unitate-etalon bunul tău plac ori propria ta plăcere şi – aflîndu-te în poziţie de forţă – să le impui prin lege tuturor celorlalţi se pare că a fost o ispită veche de cînd lumea. Dante o revede în poemul său pe Semiramida, după moarte, în Infern. Ce-i drept, osîndită pentru desfrînare, nu pentru viclenie legislativă…

P.S. Nu înseamnă, pe de altă parte, că o eventuală reducere cu 15% a pensiilor din România ar fi fost o măsură cîtuşi de puţin acceptabilă.

Mai erau, după obicei, şi alte semnale de alarmă în raportul acela. De pildă, se vorbea despre caracterul pervers al bokienilor la nivel de masă, dovedit în fiecare toamnă şi primăvară – iar acum, în mod suspect, şi vara – când, arzându-şi, pasămite, gunoaiele prin grădini folosesc un sistem ancestral de semnalizare moştenit de ere din părinţi şi bunici către fii şi nepoţi. Concertarea acestor focuri şi fumuri înălţate din diversele cartiere, pe străzi anume, în curţi semnalate cu steguleţe pe o hartă din biroul lui Perpelea Costandin, stegarul de la direcţia Q, indica destul de precis, repetitiv, uneori lună după lună, că se petrecea ceva. Ştiau şi copiii de la grădiniţă că la venirea tăntălăilor peste dealuri, pe caii lor suri, cu săbiuţele în vânt, goniţi de albine şi, pe chestia asta, înnebuniţi de înţepături (sau de perspectiva lor), pe fiecare deal, colină, munte sau ruină supraînălţată se căţăra câte un suflător şi băga din greu la bucium, aprinzând în prealabil focuri şi lansând mesaje cu ajutorul fumului întrerupt, pentru cei pregătiţi să le primească şi să le interpreteze. Dar şi să nu fi ştiut o iotă din toate astea, tot aia era, fiindcă televiziunea satelită a reluat de cel puţin cincisprezece ori filmul documentar despre triburile amerlimbiene care semnalizau în acel fel, singura diferenţă fiind utilizarea tobelor în loc de buciume. Munca de rutină constând în supravegherea strictă a grădinilor suspecte ale oraşului trebuia deci continuată.

(mai departe, mai departe)

Se conturau planuri după planuri în mintea colonelesei că, deh, ce să faci în timp ce aştepţi rapoartele subalternilor pe teme de importanţă naţională? Uite, ieri avusese de stat până la 12 şi un sfert noaptea ca să aştepte sinteza biroului de la etajul I, unde mergeau rapoartele birourilor de la subsol, alcătuite de „mărunţei” – cum le spunea, cu o anume tandreţe maternă (sau paternă), agenţilor trimişi la insolaţie şi zăduf, pe teren. Erau adevăraţi antropologi culturali oamenii ăştia, fiindcă, uite, ce rezulta, spre exemplu, din raportul de sinteză de ieri noaptea? Că Gicu Sfredel, cunoscut opioman care se droga cu paie învelite în ziare coapte de vechime, spre a înşela vigilenţa organelor discrete de control, a aruncat în tomberonul din spatele curţii de pe Spudeicăi 82 mai multe resturi pe jumătate arse. La verificare se constatase că unele dintre ele arseseră selectiv, făcând ingenioase asocieri de cuvinte tipărite. Se înaintase la biroul „coduri”, spre a se vedea despre ce ar putea fi vorba, existau suspiciuni întemeiate pe care, dacă ar fi să le spună pe şleau, le-ar putea formula astfel: ori rezultă că insul e viclean şi malefic, complotând, conspirând şi consumând împotriva statului, ceea ce necesită supraveghere 25 de ore din 24, ori agenţii Felie, Măciucă şi Şniţel trebuie puşi pe liber, din motivul că fiindcă şi deoarece n-au ce lucra şi papă de-a moca banii stătuleţului nostru drag. Or, asta, numai peste cadavrul ei. Oamenii dânsei au încredere în şefa, nu pot fi daţi afară cu una, cu două, chiar de-ar fi să pună ea însăşi pe picioare un complot cu caracter exemplificator.

(mai departe, mai departe)

Două ştiri recente au fost difuzate în presă: “Guvernul majorează TVA de la 19% la 24%”. Şi imediat după aceea: “Germania legalizează eutanasia”.

Iată soluţia care se profilează pentru noi: vom face o scurtă vizită în Germania.

Găsesc printre hîrtiile mele un pasaj amuzant, dintr-un interviu mai vechi al lui Mihai Ursachi: “Am început să scriu poezii, în relativa libertate de după ‘64, cînd mi-am dat seama că în filosofie nu voi putea face nimic. Mi-am dat seama că nu se poate merge decît pe calea pe care au ales-o Constantin Noica şi echipa lui. O cale care mie, care eram destul de pregătit în filosofie, nu-mi convenea. La înţelegerea mea, ei au dorit să construiască o punte între filosofia fiinţei şi materialismul dialectic şi istoric. Din punctul meu de vedere, o punte nu poate fi construită decît acolo unde există două ţărmuri: filosofia fiinţei este un ţărm, cu siguranţă, dar o filosofie materialist-dialectică nu a existat şi nu există. Aşa că nu poţi construi o punte pe un singur ţărm”.

Ei, dacă venea tăvălugul şi o dădea jos de pe scăunelul ergonomic cu rotitoare şi înălţător, ce ar fi urmat atunci? Nu bănetul o îngrijora fiindcă, slavă Domnului, firma fiicei şoferului mamei bunicăi nepotului de soră al fratelui plutonierului Costache, gata oricând să o ia de nevastă (însă numai la ordinul ei expres) avea o spălătorie pe strada Volter nr. 237, în Berna. Mă rog, nu era chiar a ei, dar o folosea cu toatăp încrederea, de ani de zile, spălând acolo tot ce venea la rând: inclusiv moneda noastră naţională, orice ar zice lumea răutăcioasă. Şi profit de ocazie să adaug: oricât de puţin ar merge în sus şi oricât de fulminant ar coborî de la o clipă la alta, prin efortul denigrator sau constructiv al burselor de valori care, totuşi, ne mai luau în seamă, auăr neişănăl chiurănsi conta. Era bine să o ai la chimir, să o reciclezi şi recondiţionezi, băgând pe dânsa detergent la greu, trecând-o apoi pe sub fönuri, pitind la uscat – pentru vremuri tulburi sau însorite – bancnotă după bancnotă, nu înainte de a o da cu călcătorul.

Sigur, nu avea nici cea mai mică intenţie să îl ia pe Pluto, dar, oricum, om mai de încredere decât oligofrenul ăla viclean, lung în – ăsta… – coapse şi îngust la tâmple, nu ar fi găsit. Unor aşa oameni nu le poţi da cu piciorul, este? Este!

(mai departe, mai departe)