Revista Tribuna

Nu e mai puţin adevărat că şi întâii mergători ai naţiunii s-ar fi bucurat să ştie face din minus plus şi din lipsă, asuprademăsură. Nu e acesta visul oricărui magician, al oricărui alchimist, al până şi celui mai mic sau mai mare hoţ şi gogoman de pe pământ? Nu se întreabă până şi popimea deloc sfioasă la îndesat burdihanul şi căptuşit buzunarele cum ar putea repeta miracolul divin al creaţiei, înlocuind nimicul prin Tot şi cum ar putea şmecheri mulţimile făcând din puţin, abundent, după modelul înmulţirii peştilor şi pâinilor? Drăguţul, priapicul de dom’ Lampi, cădea, astfel, de-a dreptul într-un scenariu arhetipal, mitic, cu atingeri mişto la sacru, pe când, şezând un pic crăcănat – că altfel i se lipeau nădragii de doc de picior, datorită caniculei – în faţa celor trei demoazele răscoapte, părea să reia popstura de atâtea ori mărită de-a moca, cu penelul, de pictorii universali, a lui Paris la judecata zeiţelor.

A fost, de altfel, o judecată proastă, aia din vechime, cea olimpică. Papagalul de troian nu a ştiut cui să-i dea mărul. Dacă era bokian, n-ar fi trecut nicio secundă până să-l paseze singurei deţinătoare de drept, nevasta şefului cel mare. Fiindcă bokienii ştiu unde poţi şi unde n-ai ce ezita… Când vine vorba de superiorii ierarhici, mukles, sluj, salt înainte şi mutrică simpatică, dând din coadă, sunt singurele elemente dinamice admise de logică. Altminteri, te curentezi, nenicule, de nu-ţi mai revii niciodată. Mă tot aştept, din cauza asta, ca la următoarea ediţie din Legendele Olimpului să descoperim interpretări noi ale faptelor vechi, în aşa fel încât micii bokieni să înveţe numai ce se cade şi ce dă rezultat, nu şi porcării inactuale.   (mai departe, mai departe) © Alexandru Pecican