Revista Tribuna

E normal ca, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva, să nu-i vedem îndată defectele. Totul e luminos şi plin de frişcă, în etapa de acomodare. Dar pe urmă? Ne salvăm oare sentimentele, dacă ne prefacem în continuare?

Mai pe româneşte vorbind, Dan Stanca n-a apucat oare să afle că obiectul pasiunii sale e cam antisemit? Că are un şir de scrieri unde calcă în picioare mormintele unor inocenţi, pieriţi de moarte violentă, din cauza dictatorului Antonescu pe care tot el, iubitul din Paris, îl proslăveşte? Sau, ce? Ştia tot satul, şi n-a aflat bărbatul?

Dacă Dan Stanca e într-adevăr ziaristul care mai scoate capul dintre urechi să se documenteze, atunci înclin să cred că ştia toate astea. Dar nu ni le spune. Fiindcă, tacit, jubilează pe marginea lor. Chiar dacă n-are tupeul să le proclame, la rîndul său, pe faţă. Dar s-a decis să le furişeze pe după piersic, declarîndu-se îndrăgostit. Nu de ideea otrăvită, ci de propagatorul ei. Păi, cum să lupţi cu sentimentu’?

Măcar, odinioară, extremiştii aveau cojones. Acuma ei plutesc în platonism.