Revista Tribuna

„- Am în bibliografie numai somităţi…”, continuă prorectul. „- Întotdeauna aveţi, nu-i vorbă…” „- Da, corect, dar acuma chiar că voi da pe spate pe toată lumea…” „- Cum aşa?” „- Am inclus numai somităţi internaţionale… Kazimierz Pułaski, de o pildă.” „-Pułaski?!” „- Mda, un erou al modernităţii. E părintele cavaleriei americane, mercenar polonez”. „- Aş fi jurat că vorbiţi de La Fayette.” „- Ăla e francez.” „- Ştiu.” „- Atunci?” „- Nimic. Ăsta e polonez.” „- Păi şi normal. Unul e Pułaski, nu-l poţi confunda. Şi l-am băgat pe lista de lecturi obligatorii şi pe Poulantzas, că a pus lucrurile la punct.” „- Poulantzas ăsta era expert în ţaţichi?” „- Nu, tată. Nicos Poulantzas, sociolog marxist…” „- Aaaa, marxist!… Asta dă bine la noi…” „- Ce vrei să zici?”, deveni suspicios prorectul. „- Că dă bine, acuma, după schimbare, când toată lumea îl înjură pe Marx şi îl gâdilă în barbă pe Engels o mică reabilitare.” „- Dar nu îl reabilitez, numai arăt că ştiu că există şi ce a făcut, măi Costină…” „- Mă rog, am zis şi eu, n-am dat cu parul…” Dar Ştrimfli îşi continuă fonfăneala cu fălcile pline: „- Şi nu e ultimul, îl mai am şi pe Robert P. Pula…” „- Haideţi că ăsta m-a dat gata. Pula?! Aşa îl cheamă?” „- Eu cu erudiţia nu fac bancuri, să ştii!” „- Dar ce, parcă nu ştiu? Ştiu, cum dreac să nu ştiu?…”, dădu îndărăt Costină cu jumătate de pas, la figurat vorbind. „- Ştiu că ştii. Pula ăsta e editor al Buletinului de Semantică la Institutul pentru Semantică Generală, nu are cum lipsi din meniu.” „- Genial! Îi veţi da gata pe papiţoii de la acreditare. Nu pun mare preţ pe cultura lor, făcută la stat…”  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

„- Mă laaaaşi?”, făcu pe miratul musiu Ştrimfli. „-Nu-l poate chema aşa”. „- Dacă vă spun!…” „- Nu, Costină dragă. Îl ştiu pe băiat, de ce n-ai zis aşa? E cel care ne-a făcut rost de «iarbă» când am avut evaluatorii ăia pedofili de la Bordelles”. „- Dom’ prorect, zău dacă i-aş fi crezut în stare de aşa ceva…”, se bătu Costină peste coapse. „- Eu aveam o bănuială. Dar când te gândeşti că Răposatu’ Ăl’ Mare ne-o trăgea la toţi, indiferent de vârstă sau sex… În orice caz, pe atunci nu apăruseră dovezile şi, pe urmă, ei ne evaluau pe noi, nu noi pe ei… Mai ştii că n-am dormit trei zile, stând la uşa lor să-i servim cu tot ce trebuia?” „- Apăi aici chiar că aveţi dreptate, să ştiţi… Dar pe băiat…” „- Măi, păpuşă, ascultă la mine. Nu-l cheamă aşa.” „- E Coitea, v-o jur!” „- Da, dar nu Cristi. E Saşa, Alexandru!” Nu era nimic de făcut, prorectul ştia din acte. „- Mă rog”, făcu înaltul universitaur, scărpinându-se, poate instinctiv, dar cu rimă, la rădăcina picioarelor, iar Costină pricepu că vor trece acum la altceva.

„- Auzi, tu ţi-ai făcut silabusul?” „- Ce să-mi fac?”, se uită femeiul de serviciu la bărbata dinaintea lui pe care n-o mai înţelegea. „- Prezentarea cursului pe anul ce vine…” „- Nuuuu”, recunoscu el. „Nu fac io chestii de astea vara…” „- Ei, află că, dată fiind plecarea mea iminentă în republici meseriaşe de pe traseul soarelui, eu m-am apucat.” „- Zău?” „- Dacă-ţi spun…” Costină era impresionat. Un vânticel de toată jalea clopoţea printre coaiele popii, deasupra ferestrei, în curte. 

(mai departe, mai departe)  © Alexandru Pecican

„- Pe băiat îl cheamă Cristi…” „- Cristi şi mai cum, decakane?”, bătu tactul nerăbdător prorectul, îmbiindu-l cu un gest şi pe subalternul lui să guste un strugure. Sau o măslină. (Oricum, nu contează prea mult, arătau toate ca nişte căcăreze.)

Costină respiră adânc, şeful ar fi trebuit să ştie de-acum că el nu mănâncă decât carne, fiind pus de doctori, de ani de zile, la regim carnivor şi sub aspră interdicţie de consum de vegetale. Pe măiculiţa lui de mocofan, măcar de la banchetele anuale ţinute în fundul curţii, dincolo de deşeurile de hârtie, de cele de sticlă şi de cele de fier vechi, ar fi trebuit să ştie clar că problema, în cazul lui, este dacă să vâre la cimpoi şi peşte sau pasăre, ori numai vită şi porc, eventual chiar vânat (când nu avea încotro)? „- Cristi Coitea…”, zise el, în sfârşit, privind printre gene tremurarea ciorchinilor roşii de coaiele popii. (Aşa se numeşte popular arborele respectiv, aşa îl transciu şi eu aici! E drept, se mai cheamă şi spânz, spânţ, elebor, bojoţei, boşuţă, cucurig, poranici, barba-lupului, coada-popii, iarba-nebunilor, iarbă-stearpă, ochiul-boului, ouăle-popii, păduchii-popii, boz, bozăţel, bujorei, cutcurig, ruscuţă, strigoaie, iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-şerpească, trandafir-de-iarnă, toate dovedindu-se rodul fabuloasei imaginaţii poporane pentru latinescul Helleborus niger (et purpurescens). Fain, nu?)  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

„- În Pooola? Normal, n-avea sens să mergem mai departe, găsisem un hotel mişto…” „- Ce hotel?”, murmură un pic distrat profesorul Ştrimfli către decakanul Costină, preocupat să apuce între timp între buricele groase ale cremvurştilor lui o măslină care părea un strugure. „- A, un Pullman meseriaş…” „- Nu Pullman, ci Puuuullmannnn…”, se întoarse iar către el prorectul, încântat de actoricia lui. „- Aşa am vrut să zic şi eu”, recunoscu fals, ipocrit, însă drăgălaş, partenerul lui de discuţie. „- Eu, în orice caz, când sunt în deplasare, prin hoteluri, nu-s în stare să adorm prin paturi străine, oricât de grozavă ar fi cazarea, dacă nu citesc ceva înainte…” „- Şi eu tot aşa, zău…” „- Serios?”, se prefăcu interlocutorul surprins. (Ce ţi-e şi cu politeţea reciprocă…) „- Şi ce-ai citit în ultima vreme?” „- Un roman absolut, cu nume rusesc intraductibil: Cizdex, de un fost elev al doamnei Kurlinţova, ştiţi, profesoara de la Kakarencova…” „- Nu-mi amintesc”, ezită o clipă prorectul. „- Ba da, ba da…” „- Şi cum îl cheamă pe autor?” Dar Costină îşi continua ideea dinainte: „Kurlinţova, pe care am îmbătat-o cu ţuică atunci când am făcut proiectul cu îmbunătăţirea aerului prin consum…” „- Aha!”, acceptă Ştrimfli, molfăind tenace şi scobindu-se cu coupe papier-ul cu care, de obicei, trăgea la ţintă într-un cub de amporă.  (mai departe, mai departe)  © Alexandru Pecican

Pe moment, tocmai se derula o mică gustare cu struguri în loc de măsline şi brânză fetta daneză în loc de burduf. Discuţia, în schimb, era savantă. „- Bă, domnule Costină, ai fost vreodată în Iugoslavia?, întreba prorectul, scuipând intermitent ca efect al rostirii clefăite, în timp ce maxilarele şi limba îmbibate ca lumea împingeau echilibristic bolul alimentar în toate direcţiile. „- Păi, nu ştiţi, domnu’? Că dvs. m-aţi trimis…” – Eu ştiu. Dar credeam că ai uitat tu…” „- Niciodată, domnu’ Ştrimfli, pe legea mea…” „- Lasă, dom’ne, nu mă frecala, că numai te-am încercat… Altceva vroiam să te întreb…” „- Aud!” „- Zi, cum îi zice oraşului ăla în care se fotografiază toţi compatrioţii noştri lângă tabla cu numele lui?” „- Pola?” „-Aşa, da, Pola…”, râse prorectul în barbă. „-Dar nu aşa se pronunţă măi, dom’ne.” „- Dar cum?”, se interesă plin de adecvare şi virtute subordonatul, împingând sub masă un chiştoc scăpat anterior din vedere. (Noroc că nu-l sesizase nimeni.) „- Pooola!”, îşi îngroşă prorectul Ştrimfli vocea, ajutându-se cu mâna ca şi cum ar fi interpretat o arie pe scena Operei bokiene. „- Nu îngropa vocalele, deschide tărăgoata când behăi, că doar suntem universitauri, ce-n poala popii?!” „- Hâhâhî!”, consimţi Costină, relativ important. „- Şi spune-mi, aţi şi dormit pe acolo? Că nu oricui îi e dat să doarmă în Pooola, alţi dorm pe unde apucă, ca proasta-n prepeleac!” Era în formă prorectul, tocmai primise un porumbel-mesager cu veşti bune şi deja decisese în sinea lui să mai mărească un pic taxele de înscriere pentru toamna ce urma.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Alături de prorect stă femeia de serviciu, care este şi decakanul Facultăţii de Strecurătorie şi Disfuncţionalitate. Numele domniei sale este de Costină Preabulea şi, deşi are mustăţi, spatele lat şi se îmbracă masculin, are totuşi o sexualitate difuză, postmodernă. După ce se termină şedinţele, decakanilor le revine datoria de a aduna chiştoacele, cojile de seminţe, hârtiile de ziar cărora mâncarea împachetată le-a făcut transparente ambele feţe. Din păcate, dintre toţi colegii lui, decakanul Preabulea nu prea se achită de această sarcină. Pentru a nu fi tratat cu şuturi în dos şi în dovleac, domnia sa a adus adeverinţă de la doctor că îi put picioarele şi îi transpiră mâinile. Democrat cum e, prorectul ar fi trecut peste asta, spre a nu-l stigmatiza pe subaltern dacă nu era strict necesar. Dar sudoarea palmară face să alunece orice sculă ar apuca între degete. Iar emanaţia picioarelor lui pune în dificultate pe cei care se împărtăşesc din gustările comune, nemaifiind clar când este vorba de tălpile odorizate ale lui Costină şi când de Roquefort, Camembert sau Bleu d’Auvergne.

Brânza francofonă nu lipsea cu nici un chip de la asemenea prilejuri de taifas profesional. Printre membrii echipei de la vârf se număra şi ţăranul Parpalache, crescător tradiţional de oi. După ce statul – defapt guvernul din Cureşti, ca statul e mai mare decât atât – nu i-a mai dat ajutoare pentru creşterea tradiţională a ovinelor s-a apucat de contrabandă cu brânzeturi şmenuite de coreligionari de prin vitrinele Ţării Hexagonale. Cum avea şi anumite interese, fiind înscris în ultimul an la filosofie, cu gândul să obţină o pensie mai mare la vremea cuvenită, ca titrat, Parpalache pompa brânzovenii în draci la nivelul decakanatelor şi chiar mai sus.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

E, cum spuneam dintru început, cam pe la prânz. E şi vacanţă de vară în toată ţara. Dar uite că la Universitatea Privata – care se cheamă aşa pentru că e privată – lumea nu lipseşte, e într-un fel, în plină activitate.

Cel care se lasă remarcat primul este prorectul Ştrimfli, rectul nefiind niciodată prin preajmă, căci rolul lui este să ţină de şase la guvern, la minister, la comisiile de anchetă şi la orice autoritate care s-ar autosesiza cu vreo chestie ce se cere grabnic zdrobită în faşă, din rădăcini. Ştrimfli predă un spectru larg de discipline, de la Gestiunea contabilă a literaturii până la Geologia şi geodezia matematicilor superioare cu aplicaţii la bârnă şi redundanţă. Deşi încă neomologate decât local, aceste discipline de frontieră, rezultate din întâlnirea mai multor metodologii şi abordări tradiţionale, ar putea cuceri curând şi alte catedre din Bokia, ameninţând cu expansiunea în întreg despărţământul teritorial aferent.

Domnul prorect Ştrimfli se mai numeşte Ionion Ion, soluţie onomastică în faţa căreia părinţii – refugiaţi de război – nu au ezitat nicio clipă. Că era vorba despre nevoia de a sublinia importanţa unei ascendenţe ţărăneşti, despre o bâlbă neinspirată sau o datorie contractată faţă de unul dintre sfinţii din calendar, nu se ştie precis. Oricum, Ştrimfli a avut şansa de a fi, încă din cea mai fragedă vârstă, un… Ion la puterea a treia.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

 Las însă deoparte cozeria şi şmecheria speculativă pentru care, ca orice bokian, am şi eu o anumită slăbiciune şi revin la peisajul nostru urban la ora şi în ziua ştiută. Voi fi având, pesemne, şi pasiunea marilor tapiserii pline de personaje şi schiţe de gesturi, ce să zic?…

Pe strada Primus la nr. 18 este o clădire mică şi scorojită, peste faţada cazută a căreia primăria a turnat direct, într-o dimineaţă când se preconiza o vizită oficială de la Cureşti, direct din palatul cu guvernanţi, un amestec de culoare de nuanţa zemii de narancia, obţinând efectul avangardist al unei ruine împrospătate (adevărată mireasă ştirbă, nonagenară, gata de strofocat!). Ei bine, acolo, chiar pe podelele geluite ale parterului dat cu gaz, la o masă de tâmplar restabilită în demnitatea ei şi acoperită cu hârţogărai, funcţionează Universitatea Privata – cu regim de instituţie eliberatoare de diplome şi atestate în regim de urgenţă, contra unor taxe suplimentare -, şcoală înaltă a cărei autorizaţie de funcţionare a fost obţinută în zorii aurorali ai epocii de răsărit de după revoluţia noastră contra unor atenţii modice către funcţionarii de la ministerul de resort.

În stânga încăperii, pe un scaun, se află rectoratul, pe pervazul ferestrei masive, împărţită în ochiuri pătrate, ca de atelier, sunt cele douăsprezece decanate, iar în mijloc, la masa deja menţionată, se desfăşoară – uneori în paralel – procesul instructiv-adictiv şi şedinţele de consiliu şi senat universitar.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Printre patrioţi şi fraieri, viaţa publică şi privată la noi e mereu pasionantă. În primul rând pentru că diferenţele între scena publică şi cea privată sunt nesemnificative, când nu dispar cu totul. Aşa se face că, uneori, poţi surprinde câte un demnitar în exerciţiu stând pe oliţa de noapte şi dând declaraţii marilor televiziuni sau făcând sex în timpul unei şedinţe convocate urgent pentru a rezolva punctual mai multe chestiuni presante de pe agendă. Şi, la fel de bine, se poate întâmpla – este drept, însă, că mult mai des – ca şedinţele unor mari instituţii ale statului să se facă direct în familie, fără deplasarea la sediu, în timpul orelor de serviciu, ori cu prietenii şi apropiaţii, în vreo grădină de vară, la un gargarete cu buşchiuleţ de brotănaş dinstuit în gusturoi cu cirimbru… Rezultatele sunt pe măsura democraţiei noastre, a cărei deviză (una dintre ele) este: trebuşoarele ţării se rezolvă în familie. Într-o altă formulare, acelaşi lucru era exprimat la fel de mobilizator: Du-o tu bine, cu toţi ai tăi, şi ţara te va urma! Iacă aşa.

Eh, dulce e traiul în ţărişoara asta. Mai greu un pic pentru burlaci, că dacă n-ai familie, n-ai mobil şi nici aliaţi siguri, nu? Dar poţi să îţi procuri. Problema e cum să faci să pui împreună un patriot cu o fraieră – sau un fraier cu o patrioată – astfel încât patrioţilor să nu le scadă standardul şi puterea de reverberare socială. Lumea pe la noi e atentă la mezalianţe, şi patriotul care se înhaită cu o fraierină îşi pierde uneori locul, se declasează. Ai noştri însă au inventat şi pentru asemenea ocazii mecanisme omologabile: poţi lua o fraierină de nevastă cu condiţia să fie membră a aceluiaşi partid politic ca şi tine.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Cealaltă categorie de spirite civice, fraierii, lipsesc cu totul din sursele scrise. Prezenţa lor nu este consemnată niciodată tocmai pentru că e atât de evidentă, prin efectele exersării acţiunii patriotice asupra lor, încât ar fi inutilă consemnarea. Fără fraieri, viaţa în patria noastră nu ar putea continua decât prin importuri umane semnificative. Dar cum, indiferent de etnice, confesiune, limba vorbită de-acasă ori alte fumuri din cap, orice ins importat pe post de fraier ar ocupa exact funcţia civică şi constituţională a fraierului, restul detaliilor nu contează, nici dacă mâine s-ar dovedi că e vorba de un extraterestru sau fraier.

Recunoşti fraierul nu atât după originea termenului – care e teutonă, venind de la frei herr, adică un domn, un stăpân liber, ajuns să fie considerat fraier de patrioţi în virtutea consecvenţei prosteşti cu care respecta codul etic al condiţiei lui sociale -, cât după poziţia de subordonat pe care o ocupă printre egalii lui din republică. După cum se ştie, egalitatea are la noi diferite grade, şi egal cu mine, în termenii foarte precişi ai terminologiei occipitale, nu pot fi decât tot eu, numai eu, etern eu; nimeni altul. Pornind de la titlul unui poem clasic al literaturii noastre, „O călărire în zori”, la noi în societate fiecare încearcă încă din zorii zilei să îi călărească pe toţi ceilalţi, pe care cum poate. În pofida atâtor tipuri de egalitate, avem, totuşi, nişte egali mai egali între ei decât egalii ceilalţi, iar ăştia sunt patrioţii de vârf. Restul, reaşează piramida socială plată a vremii noastre în fiecare zi altfel, care cum poate. E o dinamică pe verticală, ceva de speriat.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican