Revista Tribuna

Altă dată aruncase o vorbă în vânt cu consecinţe buclucaşe. Când veniseră să îl viziteze, în semn de veneraţie şi omagiu, nişte foşti colegi de grădiniţă din satul Clămpău, ajunşi după o îndelungată pregătire pentru carieră, şomeri, dom’ Puiu, preocupat să ajungă la o amantă cu o situaţie politică înfloritoare, înrudită pe filiera scurtă cu Partidul de Guvernământ, după ce le strânsese mâinile şi îi aşezase la o masă, grăbit să o şteargă spre rezolvarea grabnică a problemelor, îi spusese lui Calomfir Ţârcălam: „- Serveşte-mi prietenii cu ce le va plăcea!”.

La întoarcere, peste câteva ore, constatase însă că ospătarul a executat dispoziţia cu o fidelitate care depăşea de departe şi cele mai optimiste atribuiri de intenţii, îmbătându-i, dându-le gustări, punându-le-o pe masă pe Văduva Clicotă (pe care o abuzau cu spor, beneficiind şi de acordul acesteia), prezentându-le oamenii casei – clienţii preferaţi – şi patronând, cu seriozitate şi abnegaţie, un zaiafet aducător de bogate pagube la casă. Evaluând ochiometric situaţia înţelesese repede că nu putea decât să îi îmbete pe foştii colegi de grădiniţă, unul cu aspect de ţârcovnic, dar priapic nevoie mare, alţii doi cu figuri de tebecişti convertiţi la religia fraudării statului, iar al patrulea cu evlavia mincinosului profesionalizat întipărită pe fizionomie… A trebuit deci să se aşeze la masă cu ei, aruncându-i priviri criminale, pe care Ţârcălam nu le descifra defel, să joace „bea sau crapă!” şi „ce-are doamna sub ciorap”, şi să cânte, în amintirea memoriei comune defuncte, „Şoimii patriei, şoimii patriei…”, ca şi „Te slăvim, iubit conducător…” Noroc că a venit îndată poliţia, risipindu-i pe toţi şi restaurând dezordinea tolerabilă dinainte.  (va urma)© Alexandru Pecican 

„- Este imposibil să scadă în asemenea hal cotaţia la bancă…” – se miră el, tot cu ochii pironiţi pe micul ecran verzaliul ancorat de degetele lui mari. Avea pe mână o brăţăruică ridicolă, colorată strident, etalată nu pentru a fi şic, ci ca semn că se număra printre cei care luptau împotriva vindecării bolnavilor de boli cronice. Chestia era că, dacă s-ar fi eradicat asemenea boli – de care Bokia era plină, fiindcă mai toată lumea avea un medic apropriat, capabil, la nevoie, să procure concedii medicale sau chiar să pună în act o pensionare rapidă (asta contra unor sume mai consistente, şi numai dacă era vorba de cazuri de corupţie majoră, pentru care se înfundau puşcăriile) -, o întreagă industrie farmaceutică şi spitalieră ar fi dat faliment, s-ar fi instalat un climat sever de concedieri în lumea sănătăţii, iar asta nu era de acceptat. Nu se putea crea în mod iresponsabil o problemă socială, punând felcerii şi felceriţele, farmaciştii şi farmacistele pe drumuri. Ca să nu mai vorbim despre faptul că pensiile de boală, asistenţa socială, micile-marile facilităţi s-ar fi dus, producând statului economii uriaşe la buget, ceea ce ar fi avut ca urmare intensificarea bătăliei de la vârf pentru funcţii şi gestionarea resurselor, ar fi înteţit corupţia şi ar fi produs drenări suplimentare ale banului public. Cum să nu fii, atunci, dacă gândeai metodic şi în profunzimile fenomenului, împotriva renunţării la boli? Şi aşa erau prea puţine privilegii în ţară la îndemâna celor mulţi, de jos… Boţica tăcea, cu gândul la o eventuală îngheţară. „- Să o iau, să nu o iau?”, se gândea ea, cam într-o doară. „- Poftim?”, întrebă Bodry, văzând că partenera de loisir tace.  (va urma)
© Alexandru Pecican 

Dom Puiu Telectualu ştia, în principiu, că lumea e un carnaval, iar măştile sunt interşanjabile. Era o evidenţă, chiar dacă nu ar fi folosit chiar cuvintele astea preţioase pentru a descrie fenomenul. Din păcate însă, trebuia să recunoască faptul că şmecherul ăla cu caşul la gură avea acces la taine mai mari decât el. Găştile generalilor, cluburile selecte… Mă rog. Dar Cavalerii Jihadului Marxist!… Cum puteai fi cavaler într-o societate de tovarăşi? Şi ce avea marxismul cu cavalerismul? În materie de ideologie nu era pardon, cavalerii înfundau mititica şi rămâneau doar tovarăşii. Se vede treaba însă că nu şi în mediile frecventate de militarii discreţi, ăia care nu purtau aproape niciodată uniformă. Şi „Jihad”? Ăsta ce mai era? Un loc în Patagonia? O armă secretă, ca laserul românesc despre care vorbea toată lumea şi pe care nimeni nu îl văzuse? Sau o chestie de gastronomie, o fiertură exotică? Mai curând asta, ceva produs pentru burdihan, de vreme ce flacăra violet de care venise vorba atunci se compara cu gazele naturale produse de om şi avea efecte ce-ţi întorceau nasul şi restul fiinţei pe dos. Trebuie că venea însă din zona superstiţiilor de partid şi de stat, singurele admise sub numele de cercetări parapsihologice. Astea erau în regulă dacă se făceau acolo unde trebuia, în unităţile militare specializate, la adăpost de ochiul neobosit al imperialistului. Trebuia însă experimentat pe spinarea lui aşa ceva?! De unde până unde? Nu mai avea bulangiu’ de Ioşca alte abordări ca să îi pericliteze lui poziţia decât recursul la tehnici şi proceduri proiectate să otânjească ce-are mai bun capitalul occidental? Aici am ajuns? Cam la astea se gândea, cu viteza melcului turbat, şeful de post din Clămpău, fixându-şi ochişorii cruzi, de Marele Alb sau de mangaliţă, asupra juniorului care promitea, în timp ce lumea lui (acum o ştia, dar ce folos?!) se prăbuşea cu repeziciune în penibil.  

(va urma)

 © Alexandru Pecican

Ceea ce ignora şeful de post din Clămpău dar, în schimb, dimpotrivă şi însă nu trecea cu vederea tânărul lui colaborator căruia îi prevedea o carieră înaltă era că Serviciul Secret Principal al Dictatorului, numit neoficial şi pauşal „kă-kă-ni-ii” de către populaţie – li se atribuia un statut de gurmeţi ai materiilor fecale – avea, la rândul lui, în interiorul său, mici societăţi de prietenie şi într-ajutorare. Îndeobşte, ele se grupau în preajma câte unui tablagiu ajuns general după diversele cotituri istorice din perimetrul zero al Puterii. Şi, deşi serveau acelaşi Pârţ al tiranului suficient sieşi, toţi generalii ăştia se urau intens între ei, întinzându-şi capcane, supraveghindu-se reciproc şi dorind cu ardoare să îşi vadă egalii eliminaţi din ierarhie cât mai radical şi mai curând. Aşa se face că, adunându-şi subalternii dornici ca, odată, cândva, să îi ia locul, generalul X organiza discret, dar în beneficiul declarat al Partidului Unique, propria reţea de fideli după cele mai atent recuperate principii ale ordinelor de călugări-luptători din evul mediu. Şeful micului cerc era singurul căruia toţi trebuiau, de fapt, să i se supună, pe el urmau să îl servească în exclusivitate, şi doar de la el puteau primi recompensele, deşi, de ochii lumii – ai celei din interiorul sistemului, normal -, foloseau, în continuare, resursele bugetare, provenind din impozitele de la populaţie şi alocările de partid şi de stat, şi se supuneau ierarhiei generale, de jos în sus şi de la stânga la extrema stângă.    (va urma)

© Alexandru Pecican

„- Să ştiţi, toa’şu şef de post, îi spusese el ceea ce învăţase la cercul de şoptitorie instruită, pe care îl frecventa asiduu încă din ultimele clase de la primară („Recrutarea se face oricât de devreme, niciodată nu suntem destul de vigilenţi!”, zicea manualul de specialitate): tehnologia flăcării violet pârjoleşte totul în cale, mai ceva decât fâsâiala lui Moş Străpurgel al lui Conopidă după o repriză de hemoroizi strangulaţi… Cu asta nu e de glumit chiar deloc, inflamează totul şi împute pe unde trece. Mulţi dintre agenţii de proximitate şi-au pierdut graiul pe perioade nedeterminate, iar vacile din staul nu mai dau lapte, când se aproie unul d’alde dânşii…” „- Care «dânşii»?”, îşi dăduse chipiul mai spre ceafă Telectualu 2, vrând să audă urmarea. Puştanul însă îi lămurise fără să clipească: „- Ăştia, cavalerii jihadului marxist. Ce, nu sunteţi la curent?” Nea Scrofiţă, zis Puiu – de fapt în chema Lactanţiu Vsevolod, primul nume fiind demartir sau autor paleocreştin, cine mai ştia, că i-l pusese bunica intrată în Oastea Domnului, iar al doilea venindu-i dinspre naş, un căpitan din oastea sovietică pripăşit după ţuică prin Clămpău pe când avea loc botezul băiatului – n-ar fi vrut pentru nimic în lume să ştie ţâncul ăsta care îl punea la curent cu schemele cât de pe dinafară era, aşa că încuviinţă, era la curent. Adevărul gol-goluţ era însă că Puiu S. nu ştia nimic despre ce însemna „jihad” şi nici nu era în temă cu existenţa unor aşa-zişi „cavaleri ai jihadului marxist”. Ştia doar că, numai cu treizeci de ani în urmă, atribuirea titlului de cavaler cuiva l-ar fi dus pe respectivul direct în coloniile penitenciare cele mai faimoase ale patriei. Să întrebe ce şi cum i-ar fi adus tulburări la prestigiu şi ştirbiri de autoritate în faţa copilului, aşa încât tăcu mâlc.

(va urma)

© Alexandru Pecican

În fine. Aşa se face că, răspunzând rugăminţii exprese a babei Smaranda şi intereselor foarte arzătoare ale momentului, dom Puiu o strecurase pe solicitantă după gratii. Din nefericire, în timpul instrumentării procesului – solicitat insistent de acuzată -, până să se dea verdictul, presată de alte urgenţe, băbuţa a trecut… în lumea cealaltă. Tot atunci, dom’ Puiu Scrofiţă a fost săltat din funcţia de şef de post şi pus pe liber, după ce omul Procuraturii i-a găsit numeroase nereguli în activitate. În locul lui, şi cu sprijinul nemijlocit, deşi nedeclarat, al maiorului de miliţie Purdelea, a fost numit plutonierul Săftucă zis şi Muci – din motive pe care nu le detaliez aici -, iar Telectualu’ 2 a trecut în zona civilă. Cu oamenii pe care îi cunoştea şi cu bruma de solde puse deoparte în decursul timpului, destituitul şi-a cumpărat, în scurt timp după ianuarie 1990, în Bokia, locaţia fostului abator al cărţilor, transformând-o într-un minirestaurant cu bar, autoservire şi closet. Căderea Fiului Patriei şi decapitarea lui sub un potop de flegme în capitala ţării a venit ca o lamă de satâr peste autorităţile din Clămpău. Dintr-o dată, ce era bun s-a transformat în ceva prea bun pentru a mai rămâne, iar răul a devenit din nou soluţia agreată. L-au curtat deci, noul primar – vărul Euridiciu al lui Pricolici – şi Ştoacă a lui Bobâlţă, pe Telectualu, să revină la miliţia aflată în plină transformare instituţională, dar între timp omul devenise nu doar proprietar de stil nou al localului „Aventura” – căruia bokienii îi spuneau, informal, „Ghioaga” (după gustul şi aspectul pârjoalelor care se serveau la faţa locului) -, şi chiar mai mult decât atât. În el se reîncarnase contele de Monte Cristo şi pieptul i se umfla de dorul răzbunării.  (va urma)
 © Alexandru Pecican

Trebuie spus aici, în timp ce, cu o generaţie în urmă, şeful de post din Clămpău, tatăl proprietarului de azi de la Motopompa – un bar cu terasă situat chiar în preajma kilometrului zero al Bokiei -, se scarpină în creştet, eliberându-şi dovleacul din strânsoarea creşterii chipiului, că în ansamblul ţării zona avea un renume cât se poate de justificat dobândit. Se spunea că oamenii de aici una zic şi alta fac, că mint de îngheaţă apele şi promit ferm un lucru doar pentru a face alte o sută, cu totul opuse. În epoci mai recente, această splendidă trăsătură de caracter care făcea până şi din cel mai umil om al regiunii un etalon pentru minciună, trombon, papagal fără acoperire, inflaţie de vorbe şi deconectare a trăncănelii de la realitate, înscriindu-l automat printre artiştii anonimi ai limbii şi poporului nostru, a dobândit noi şi noi valenţe. De pildă, unii dintre aceşti rapsozi spontani ai limbii au dus atât de departe arta mânuirii ei, încât puteau crea vreme de mai multe ore în şir baloane de săpun, colorate în curcubee sonore, vidate cu totul de vreun conţinut, înălţând gargara la rangul de artă pură. Când o făceau la birt, la un colţ de stradă sau la serviciu, această practică avea ceva sublim în gratuitatea ei. Când însă ea era pusă în serviciul public, se numea politică. Tot în acest ultim domeniu s-a ajuns şi la o dezvoltarea a talentului nativ al populaţiei într-o formă mult mai materială. Gimnastica limbii lua, în asemenea cazuri – nu tocmai rarissime – aspectul extraordinar al devoţiunii faţă de popou, cu condiţia ca acesta din urmă să fie superior ierarhic. Se contura - şi habotnicia continuă până astăzi - o religie a părţilor fiziologice pufoase, diafane şi dorsale ale cărei origini sunt misterioase, dar care se bucură de o mare popularitate; şi nu degeaba, fiindcă efectele ei sociale sunt de natură propulsoare, împingându-i pe cei mai talentaţi către vârfuri. De aici şi nemuritoarele versuri ale poetului naţional, născut în regiune, Gavriil Poponeţiu:

 „Peste vârfuri,/ Dragul meu,/ Numai tu,/ Şi numai eu,/ Pup popou/ Lângă popou,/ S-ajung zeu,/ Că doar nu-s bou…”    (va urma)
  
 © Alexandru Pecican

Şeful de post din Clămpău, Chelarie “Puiu” Scrofiţă, zis şi Telectualu 2 – fiindcă şi poreclele se moştenesc odată cu averea şi dosarul în regiunea a cărei capitală ilustră este şi va rămâne Bokia – se crucise:

„- Au, maică, ăla-i Trifu lu’ Căcănaru, stagiar în Procuratură… Cum ai avut o baftă aşa nasoală?…” – se căinase, ca un personaj tragic de relief, Telectualu’. „Dacă nu găsim iute ceva, pârnaiele te mănâncă, ăştia de la Procuratură nu se joacă, îţi iau capu’ şi pentru mai puţin, un cartof sau un pai cu care ţi să-ntoarce porcu’ în bătătură…” „- Ce zici? Că nu pricep… Care porc?”, căzuse la grea bănuială baba Smaranda, care nu avea porc, ci numai câteva găini bătrâne şi un cocoş mic şi zglobiu, care-i ţinea şi loc de câine, gata să sară în cârca oricărui musafir nepoftit. „- Ei, care porc… Ştie toată lumea cine-i porcu’ pe-aiciea pe la noi…”, se scăpase Telectualu Scrofiţă, dom Puiu, uitând că vorbeşte cu voce tare. „- Ăstaaa… ăăăă… Ziceam şi io dă un porc oarecare, dacă l-ai avea…” – mai mormăise omul căruia chipiul îi lăsase pe frunte o brazdă adâncă, dar unică şi orizontală la mijlocul frunţii înguste şi flocoase până către sprâncene. Îi era clar de-acum că dacă procuratura trimisese la Clămpău un om de bază de-al ei, ăsta nu venise pentru un ştiulete de porumb strecurat sub fuste de una dintre babele locului, ci ca să-i facă lui de petrecanie. Asta însemna că tovul maior Purdelea Iosif, avansat la centru din Blegova, îndată după ce prinsese acolo un grup de cetăţeni pe când încercau să spargă graniţa, deplasându-se către Occident, care avea de mai multă vreme pică pe el, încerca să îl decadă din drepturi, să îl retrogradeze, să îl schimbe pe post cu altcineva.  (va urma) 
 
 © Alexandru Pecican

Datorită acestei împrejurări, sătenii din Clămpău erau bine cu toate partidele, ca unii ce treceau într-o dinamică necontenită dintr-unul într-altul, dorind să nu iasă din vorba primarului şi sperând în mereu mai bine. Ieşiţi din puşcăriile roşii, părinţii şi bunicii clămpăilor avuseseră grijă să îi înveţe un lucru sfânt: cu ştabii nu te pui, indiferent ce ţi se cere. Mai bine să te calce Rata, cursa de Bokia, vacile din ciurdă cu toate patru copitele ce revin pe cap de bovină, decât să cârteşti împotriva mahărilor. Şi chiar dacă pe ăi mari de la capitală îi mai puteai înjura când nu erau de faţă, sub pretextul beţiei – care e sfântă la poporul nostru! -, să nu dea Dreaku’ să zici ceva pe neplacul şefuleţilor din sat, că ţi-ai mâncat definitiv pâinea cu ei. Nu îi prostea pe ei nici intrarea ţării în Uniunea Europeană, povestea cu democraţia sau alte dintr-astea care se învaţă la şcoală… Ştiau una şi bună: ce venea de la Uniunea Europeană, tot prin primărie venea, tot pe la şeful de post trecea şi tot pe la nas li se flutura… Iar asta însemna un singur lucru: se schimbau mirii, dar naşii rămâneau tot ăia.

De aia în Clămpău, bărbaţii şi femeile se salutau între ei, atunci când voiau să-şi exprime consideraţia unii pentru alţii, cu „- Salut, naşule!”, ori „- Să trăieşti, năşico!”. Iar când vorbeau de sus, dar cu bunăvoinţă, cu cel din faţa lor, preferau să salute cu „- Bună, finule!” sau „- Ce faci, finuţă?! Era bine în satul acela dintre dealuri, care nu era decât Bokia însăşi în miniatură. Şi aşa cum capitala ţării era numită de veacuri micul Fanar, Clămpău era cunoscut printre satele din jur drept Bokiuţa.  (va urma) © Alexandru Pecican

Estimp, trecutul se derula imperturbabil, exact din locul unde rămăsese:

 „- Cel mai grozav ar fi să nu trebuiască să cobor sau să urc nişte scări…” – mărturisise cu deplină sinceritate inspectorul. „- Atunci intraţi aici, după perdeaua asta!” – îl poftise pe cel grăbit acelaşi proprietar deferent, cu ochi galbeni şi expresie zâmbitoare, de corean, deşi de loc era din satul Clămpău, situat la doar câteva mile marine distanţă de Bokia. (Pesemne îi juca feste vreo genă recesivă, pitită de un strămoş tătar în pliurile genetice ale clanului agricultor cu a cărui reprezentantă se întâlnise spontan şi cu totul imprevizibil în timpul unui raid dinamic de cavalerie nomadă.) Trebuie spus că localitatea Clămpău era un adevărat rai anistoric. Pe uliţele ei noroiul dispărea doar când era secetă, făcând loc unor straturi dense de praf. Lucrul acesta era apreciat în mod deosebit de săteni, ca fiind o moştenire tradiţională ce ţinea la distanţă poluare pe care ar fi adus-o automobilele, în caz că s-ar fi creat condiţii pentru libera lor circulaţie. Primarul, nea Doru a lu’ Prostolea a lu’ Pişalău era însă un om vertical, cu demnitate, care se respecta şi nu făcea pe placul oricărui nou venit de la prefectură sau de la municipiu. Prefera să plătească salarii celor din primărie – majoritatea lor fiindu-i veri de al doilea şi de-al treilea (cu excepţia Soficăi, secretara, care era nevastă-sa, şi a doi consilieri, care-i erau fiu şi, respectiv, cumnat) – decât să facă investiţii cu risc ridicat pentru viaţa comunităţii. Tot nea Doru tranşase, în urmă cu câţiva ani, în vremea crizei petrolului din Irak, şi chestiunea consumurilor prea mari de electricitate, dând de pământ cu stafia lui Lenin şi debranşând întreg satul de la reţea. „- Dacă moşii şi strămoşii noştri au dus o viaţă lungă, sănătoasă şi ecologică, fără frigidere şi computere, noi n-om putea?!” Tot satul aprobase, şi nu era de mirare. Din banii primiţi de la stat, cei câţiva pensionari rămaşi pe loc, după plecarea fiilor şi fiicelor la oraş şi a nepoatelor şi nepoţilor în Italia şi Spania, abia îşi plăteau cotizaţia la partid. Căci primarul îi vârâse pe toţi în partidul de la guvernare şi îi muta tot aşa, de fiecare dată când guvernul ajungeau să îl formeze „ceilalţi”.    (va urma)
 © Alexandru Pecican