Revista Tribuna

„- Să luăm di-o pildă stiagul revuluţiei noastre decembriste, mă rog frumos…”, începu sfătoasă Mosi. „- Aşa. Care-i treaba cu iel?” „- Triaba cu iel, dacă vă amintiţi, ie că are o gaură la mijloc, în loc dă stemă”. Dădură toţi din cap la constatarea asta care, mai nou, se învăţa pe de rost şi în şcolile primare. „- Ş-apoi dacă?!” „- Ş-apoi. Dacă băgăm în juru’ covrigului tricoloru’, Şefu’, batem dă dăparte orişice concurenţă…”, făcu Mosi, adunând mâinile în jurul pectoralilor, deşi numai lucru uşor nu era ăsta, graţie exerciţiilor de respiraţie făcute o viaţă, care îi dezvoltaseră plămânii într-un hal fără de hal, cu totul remarcabil.

Lui Borhotei nu-i venea să creadă, aproape că nu mai căpăta aer. Ca să vezi chestie! O tragi şi o-mpingi de ani de zile, o dai prin făină când pe faţă, când pe dos, şi n-ai habar ce comoară poate fi femeia asta!… Păi dacă de mâine se pun în practică măcar un pic ideile astea, planul de materking sau de marteking sau cum naiba i-o mai fi zicând explodează în sus, nenicule… La Covrigărie dăm lovitura.

În ochii lor de prăpădiţi zgubilitici – faima şi flamura Bokiei, cetăţeni din stirpea celor pe care oraşul se baza în devenirea lui – Eulampiu Borhotei şi cele trei fetişcane trecute, cu o droaie de experienţă în materie de în-covrigat, vedeau deja cu ochii minţii trei galantare diferite: unul cu covrigi uriaşi în mod progresiv, după regula „de la mic la mare”; al doilea cu covrigi cu două, trei, patru, cinci găuri, până la covrigi pătrăţoşi de tipul grătarelor, cu nenumărate găurele printre împletituri; în fine, al treilea, cu covrigi înconuuraţi de o coală A4, colorată pe verticală în culorile dragi ale patriei noastre. Să aibă şi fraierii, şi patrioţii ce cumpăra.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Ei, dar să lucrezi la dom’ Lampi la Covrigărie oferă şi alte avantaje. De pildă căldura năcleită de afară acolo nici nu se simte. Datorită căldurii îngrozitoare a cuptoarelor, ce e afară pare o dulce adiere de vântişor, oricât s-ar strădui soarele să îşi trimită efluviile peste Bokia, încărcând peste poate bateriile locuitorilor în vederea iernii viforoase ce, poate, are să vină. Căci în Bokia iernile sunt viforoase prin decret prezidenţial, iar verile sunt caniculare prin ordonanţe guvernamentale. Într-un rând s-a întâmplat şi invers, dar din cauze care nu aveau nimic în comun cu meteorologia, mai exact din pură animozitate între cele două cancelarii de la vârful ierarhiei. Fiindcă în ţara noastră, de ce n-aş mărturisi-o cinstit, poţi să laşi în plata Domnului un viaduct întrerupt, pretextând sărbători care vor ţine un întreg cincinal, dar nu ai voie să laşi poporaţia să se preocupe de chestiuni majore. Iar pentru a o ţine prinsă în minorat programatic, datina cere să o alimentezi cu teme frivole date la întors în vederea unor dezbateri naţionale, să îi dai să meliţeze inepţii cu pretenţii, să îi scoţi în faţă ca pe nişte adevăraţi idoli informali pe gogomanii cei mai performanţi într-ale gogomăniei.

Chiar în clipa asta, când în Covrigărie se petrec lucruri de mare banalitate, repetitive şi tipice pentru activitatea de acolo, Guvernache se dă de ceasul morţii să alimenteze televiziunile şi radiourile naţionale prin deshumări istorice de mare importanţă şi punând reflectoarele pe o vedetă de mâna a şaptea, răsuflată de peste un deceniu, care şi-a turnat pe nas oranjadă expirată otrăvindu-se romantic.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

Ce e romanul? Hahaha! Păi de unde să ştiu? Şi cine ar putea-o şti? Poate maniacul ăla care stă la masă, în pat, sub pat, în tren, oriunde, şi tot scrie, scrie, sute de pagini despre te miri ce, care te fac să le citeşti naiba ştie cum şi de ce, şi care îşi rupe coloana vertebrală şi îşi pocneşte oasele gâtului de la atâta risipă de timp şi energie dedicată unui subiect, oricare. Romanul ce e? De unde să ştie ăla care îl scrie? Despre roman pot vorbi cel mai competent criticii, politrucii, băieţii care bat alţi băieţi, babele care învârt în supă linguri de lemn, gustând apoi expert volbura de deasupra… Ăştia chiar că ştiu despre roman cu ce se mănâncă, îţi pot ţine prelegeri savante, presărate cu icnete, ofuri şi ahuri, până la loc comanda.

În fine, roman-neroman, expert-neexpert, treaba cu Bokia rămâne cum am stabilit. Până la noi modificări. Sau notificări. Sau ambele.

Cert este că peste drum de sediul colonelesei şi al băieţilor editoriali, dar puţin mai la stânga, aproape de colţul cu Jupânesei, unde se află o sală goală, fostă lăptărie, fostă florărie, fostă garsonieră de burlac din vremuri defuncte, se află o simigerie care, în Bokia, se cheamă Covrigărie. Asta vrea să spună că acolo se prepară nu simigei, ci covrigi şi covrigei. Iar meseriaşii sunt de specialitate covrigari, nu simigerişti, simigari, simigoşi sau mai ştiu eu cum… Şeful şi proprietarul locului este un fost hoţ de bicilete şi zacusă, actualmente un domn distins, de o anumită vârstă (nu se întreabă câţi ani aveţi, mă rog frumos, ci se numără, dacă e cu putinţă, firele albe din mustaţă), pe nume Eulampiu Borhotei.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican