Pe cine iubeşte Dan Stanca? (3)
Sînt însă de acord cu Dan Stanca asupra faptului că, între Goma şi Cioran, se pot recunoaşte cîteva asemănări. Nu numai depărtarea fizică de România, ori solitudinea orgolios asumată. Şi nu doar noul domiciliu ales de cei doi, în Franţa stîngismului cultural. Dar şi o răsucită evoluţie/involuţie ideatică a lor.
Tînărul Cioran, de pildă, nu ezita prin 1933-1934 să combată viguros orice idee de democraţie, ori să delireze partizan pe marginea ideilor totalitare şi a promotorilor lor: “Orice om cu cît de mică înţelegere istorică trebuie să recunoască faptul indiscutabil că hitlerismul a fost un destin pentru Germania”. Sau: “Nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîştigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni… Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei naţiuni”. Ulterior n-a mai ştiut în ce gaură de şarpe să-şi ascundă neghiobia şi cum să-şi renege mai virulent “păcatele tinereţilor”.
Tînărul Goma a pornit ca anticomunist perseverent, a fost un spirit democrat activ şi s-a profilat ca disidentul cel mai pregnant al regimului ceauşist. După expatrierea sa, mai ales în ultimii zece ani, a optat însă pentru prietenia cu Ion Coja, ale cărui idioţenii antisemit-negaţioniste le-a desăvîrşit lamentabil, într-o etapă de bîjbîieli inclusiv stilistice: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).