Revista Tribuna

Extremiştii s-au călcat pe picioare, fără milă, în îmbulzeala din interbelic. O constatăm aruncînd o privire spre destinul lui Vintilă Horia. Protejat de Nichifor Crainic, care era un proeminent combatant în tabăra cuzistă, ca Ministru al Informaţiilor şi al Propagandei, tînărul rinocer ajunge ataşat de presă la Legaţia României din Italia. Pentru asta, şi-a plătit cu entuziasm obolul de linguşeală (“E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală”).

Dar, îndată ce la Bucureşti s-a înscăunat guvernul legionar-antonescian, iar cuziştii au căzut în dizgraţie, Vintilă Horia a fost destituit de la post. Rivalităţile extremiste au fost urgent tranşate.

Prin urmare n-au minţit – decît prin ascunderea adevărului întreg – intelectualii care, acum cîţiva ani, au cerut reabilitarea lui Vintilă Horia, pe motiv că autorul exilat n-a fost legionar. Aşa este! El a fost fascist, dar nu şi legionar. N-a fost apologet al lui Zelea-Codreanu, ci hitlerist sadea (“Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”).

Aceste nuanţe ale extremismului au fost sesizate cu minunată acurateţe de către Eugen Ionesco. Îndemnat de cîţiva intelectuali din exil să sară public în sprijinul proaspătului premiat Goncourt, acuzat pe nedrept de legionarism, autorul Rinocerilor le-a replicat, cu sarcasmul său caracteristic, în legătură cu Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Gîlceava în jurul lui Mihail Sebastian continuă. Mihai Iovănel, de la Cultura, o blagosloveşte din nou pe Marta Petreu. Pornit să-i corecteze un citat imprecis, el insistă să reafirme aiureala că, în prima jumătate a secolului XX, “…extrema dreaptă din România se suprapune aproape perfect peste doctrina legionară”.

Trebuie spus că ipoteza lui Iovănel e, din păcate, complet neadevărată. Guvernul Goga-Cuza, pe cît de efemer ca existenţă, s-a dovedit de un extremism virulent, bunăoară în promulgarea legislaţiei antisemite. Ciudăţenia e că, pe cît îi detestau cuziştii pe evrei, la fel de mult îi urau şi pe legionari (probabil conform criteriului că, în politică, e mai important să te păzeşti nu de orientarea adversă, ci de aceea concurentă). Sînt cunoscute ciocnirile de stradă dintre legionari şi cuzişti, în confiscarea monopolului asupra crimelor politice. Apoi, guvernarea dictatorială a lui Carol al II-lea tot pe linia extremismului de dreapta poate fi încadrată, deşi regele a fost un neostoit duşman al legionarilor (ba a pus umărul şi la lichidarea fizică a Căpitanului şi a celorlalţi Nicadori asasini). Iar dictatura lui Antonescu, prin alianţa cu nazismul german şi fascismul italian, unde altundeva, decît de asemeni pe extrema dreaptă trebuie plasată? În prima jumătate a secolului trecut, a fost o înghesuială extremistă de dreapta, ceva de speriat! Legionarii au fost, ce-i drept, nişte exaltaţi cu spume la gură, dar erau departe de-a monopoliza imbecilitatea şi crima.