Revista Tribuna

Poetul Vasile Dan evocă, în tonuri nostalgic-luminoase, un colţ de Italie. Pentru a-şi convinge cititorii, îşi ia în sprijin şi cîteva personalităţi literare. “Lordul Byron a atins Paradisul, nu departe de republica florentină, cu piciorul său bolnav, în ‘Cinque Terre’, în Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola şi Riomaggiore, în ‘Il golfo dei poeti’ din faţa portului La Spezia, scăldat în azurul infinit al Mării Ligurice, pe Rivieră, între Carrara şi Genova. După Lordul Byron aici a respirat liric şi Eugenio Montale (premiul Nobel pentru literatură în 1975) care a şi lăsat înscris pe o placă de Carrara – se putea altfel? – un superb poem, ‘Portovenere’, în piaţeta care acum i-a şi împrumutat numele.”

Denumiri rezonante, ecouri poetice, impresii lirice.

Asta îmi aminteşte excursia de anul trecut, la Genova, cînd am vizitat oraşul şi cîteva din frumuseţile sale turistice (am trecut cu maşina prin faţa casei unde s-a născut Eugenio Montale). Într-una din zile prevăzusem chiar o escapadă, cu vaporaşul, pînă la Portofino. Vremea nu era turbată, nici marea furtunoasă. Prudent din fire, nu mîncasem nimic în dimineaţa respectivă, pentru a mă feri de surprize. Totuşi, după vreo jumătate de oră, hîţînat şi răsucit de tangajul navei, a trebuit să mă ridic din mijlocul elevilor şi al colegilor pentru a da fuga la pupă. În graba mare, n-am mai apucat nici să-mi scot ochelarii, înainte de-a voma peste bord.

Estimp, trecutul se derula imperturbabil, exact din locul unde rămăsese:

 „- Cel mai grozav ar fi să nu trebuiască să cobor sau să urc nişte scări…” – mărturisise cu deplină sinceritate inspectorul. „- Atunci intraţi aici, după perdeaua asta!” – îl poftise pe cel grăbit acelaşi proprietar deferent, cu ochi galbeni şi expresie zâmbitoare, de corean, deşi de loc era din satul Clămpău, situat la doar câteva mile marine distanţă de Bokia. (Pesemne îi juca feste vreo genă recesivă, pitită de un strămoş tătar în pliurile genetice ale clanului agricultor cu a cărui reprezentantă se întâlnise spontan şi cu totul imprevizibil în timpul unui raid dinamic de cavalerie nomadă.) Trebuie spus că localitatea Clămpău era un adevărat rai anistoric. Pe uliţele ei noroiul dispărea doar când era secetă, făcând loc unor straturi dense de praf. Lucrul acesta era apreciat în mod deosebit de săteni, ca fiind o moştenire tradiţională ce ţinea la distanţă poluare pe care ar fi adus-o automobilele, în caz că s-ar fi creat condiţii pentru libera lor circulaţie. Primarul, nea Doru a lu’ Prostolea a lu’ Pişalău era însă un om vertical, cu demnitate, care se respecta şi nu făcea pe placul oricărui nou venit de la prefectură sau de la municipiu. Prefera să plătească salarii celor din primărie – majoritatea lor fiindu-i veri de al doilea şi de-al treilea (cu excepţia Soficăi, secretara, care era nevastă-sa, şi a doi consilieri, care-i erau fiu şi, respectiv, cumnat) – decât să facă investiţii cu risc ridicat pentru viaţa comunităţii. Tot nea Doru tranşase, în urmă cu câţiva ani, în vremea crizei petrolului din Irak, şi chestiunea consumurilor prea mari de electricitate, dând de pământ cu stafia lui Lenin şi debranşând întreg satul de la reţea. „- Dacă moşii şi strămoşii noştri au dus o viaţă lungă, sănătoasă şi ecologică, fără frigidere şi computere, noi n-om putea?!” Tot satul aprobase, şi nu era de mirare. Din banii primiţi de la stat, cei câţiva pensionari rămaşi pe loc, după plecarea fiilor şi fiicelor la oraş şi a nepoatelor şi nepoţilor în Italia şi Spania, abia îşi plăteau cotizaţia la partid. Căci primarul îi vârâse pe toţi în partidul de la guvernare şi îi muta tot aşa, de fiecare dată când guvernul ajungeau să îl formeze „ceilalţi”.    (va urma)
 © Alexandru Pecican