Revista Tribuna

Mihai Iovănel are ezitări nu doar la capitolul de sintaxa propoziţiei, ci şi la acela cu semantica limbii române. În finalul comentariului, mă pune la punct cu superbie: “Chiar nu-i puteaţi răspunde lui Dan Culcer altfel decât trivial, altfel decât prin ‘nea Dane’?”.

Să remarc, întîi, imprecizia reproşului. Fusese vorba, în fraza mea, despre “nene Dane”, nu despre “nea Dane”… Pentru un critic care croşetează citate, oleacă de rigoare s-ar fi impus. În al doilea rînd, “nene” reprezintă (conform DEX) un “termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tânără unui bărbat mai în vârstă sau unui frate mai mare”. Pentru Iovănel, în schimb, atunci cînd mă adresez cuiva cu “nene” devin “trivial”, adică (după acelaşi DEX) “vulgar, ordinar, obscen, necuviincios, indecent, scabros”.

Dacă Iovănel s-ar fi angajat chelner pe-o terasă şi, în loc de cafeaua cu frişcă solicitată, i-ar fi servit clientului un bocanc peste ochi, probabil că şi-ar fi pierdut job-ul. Dar în critica literară autohtonă poţi scrie bine-mersi, exprimînd altceva decît îţi trece prin cap, sau deformînd tendenţios şi insultător semnificaţia cuvintelor citate. Cu un asemenea capital de conştiinţă, devii vrednic de-un premiu academic.

Mă tot întreb şi eu, ca eroul lui Marin Preda: pe ce se bazează Iovănel? Cum de-a ajuns acest personaj trist, plin de umor, pe panta gloriei înainte de a-şi publica vreo carte? Nu demult şi-a perplexat cititorii cînd, luîndu-şi instinctul ca etalon, a declarat volumul Ioanei Macrea-Toma, Privilighenţia, “evenimentul anului 2010”, deşi admitea foarte senin că nu l-a citit (!), iar din anul cu pricina mai erau cîteva luni bune. Halal şi noi succesuri!

Oare zelul cu care a curăţat grajdurile lui Augias (Simion) să-i fi adus laurii pe chept? Sau prestarea de servicii cu parul, pe moşia lui Buzura, alături de Andrei Terian (alt fenomen cultural miraculos, evidenţiat în 2010 prin autoplagierea cronicii sale literare din 2004)? Aceşti Castor şi Polux ai criticii zboară, pe cai mari, spre Panteonul arivismului nonşalant.

Am adeseori prilejul de-a le explica elevilor mei anumite figuri ale expresiei politicoase în societate. De pildă e cam bădăran să spui “Vreau (o îngheţată)”. Se preferă “Aş vrea (o îngheţată)” sau “Voiam (o îngheţată)”. În italiană e o necioplire să întrebi pe cineva: “Ai înţeles?” (Hai capito?). În contexte publice de un anumit nivel se recurge la varianta: “M-am făcut înţeles?” (Mi sono spiegato?). Principiul de bază al comunicării amabile e că, dacă celălalt nu ţi-a priceput gîndul, de vină eşti tu, fiindcă nu l-ai expus limpede, nu colocutorul, care ar fi tîmpit la cap…

E clar că Mihai Iovănel e departe de asemenea precepte ale bunei creşteri, atunci cînd intervine în subsolul precedentei mele însemnări de pe blog, recurgînd la formula: “vă explic întrucât nu aţi înţeles”. Bine-bine, n-oi fi înţeles eu, dar ce anume exprimase el? “Tot ce spusesem eu era că ‘extrema dreaptă din România se suprapune aproape perfect peste doctrina legionară’: adică (vă explic întrucât nu aţi înţeles) exista o relaţie de sinonimie CONCEPTUALĂ între doctrina legionară şi extrema dreaptă din România. Asta nu înseamnă, cum aţi înţeles dvs., că legionarii sunt singurii care reprezintă extrema dreaptă în România, ci doar că aproape toţi ceilalţi extremişti de dreapta (sau fenomene de extrema dreaptă) din România se regăsesc în doctrina legionară.”

Cursurile de lingvistică generală le atrag studioşilor atenţia că, în limba română, topica are relevanţă semantică. Nu e totuna să spui: (a) “OMUL vede LUPUL” sau (b) “LUPUL vede OMUL”. Aşa şi cu ceea ce-şi închipuie Iovănel că ar fi zis în presă.

(a) “EXTREMA DREAPTĂ din România se suprapune aproape perfect peste DOCTRINA LEGIONARĂ” însemna exact ceea ce le explicasem eu cititorilor: în opinia lui Iovănel, extrema dreaptă românească era reprezentată – aproape exclusiv – de doctrina legionară.

(b) Dacă M. Iovănel nu a vrut să spună asta odinioară, ci ceea ce ne explicitează acum, fraza lui iniţială ar fi trebuit construită cu topica inversată: “DOCTRINA LEGIONARĂ din România se suprapune aproape perfect peste EXTREMA DREAPTĂ”. Dar el – atunci – nu aşa a scris. Iar eu am citit şi am înţeles, exact, ceea ce el a comunicat.

Nu doresc să detaliez aici carenţa de abilităţi profesionale ale unui critic literar care una încearcă să spună, dar altceva izbuteşte. Nu insist nici pe nerozia istorică a noii ipoteze lansate de el: cum aşa, Carol al II-lea sau Antonescu, de pildă, aveau ambiţii milenarist-apoteotic-apocaliptice, pe modelul lui Zelea Codreanu, pentru a se regăsi în doctrina legionară?! Oricum o învîrte şi-o suceşte azi Mihai Iovănel, atît varianta (a) cît şi varianta (b) ale enunţului său reprezintă neghiobii patente.

Mircea Cărtărescu e, de cîteva decenii bune, favorizatul tuturor clasamentelor literare. Odinioară, pe cînd începuse cu poezii, era de departe cel mai talentat poet român contemporan (împins pe tron de insistenţele lui Nicolae Manolescu). De cînd s-a făcut prozator, nu există altul mai bun ca el. De la un triumf la altul, gloria internă i s-a tot pîrguit, în aşteptarea consacrării internaţionale. Lumea îl venera pioasă, îl aplauda respectuoasă şi aştepta încrezătoare măcar blazonul unui Nobel.

Dar titlul mondial l-a primit Herta Muller, care a optat pentru implicarea etică în realitatea înconjurătoare, nu pentru refugiul prudent în lumile paralele. Pentru deconstruirea, prin scris, a efectelor nocive ale dictaturii, nu pentru nombrilismul estetic.

Locurile fruntaşe, în clasamentele interne, continuă să-i fie rezervate lui Cărtărescu. Însă parcă nici gustul succesului nu mai e acelaşi. Artistul se apucă să-şi cravaşeze criticii: “Nu poţi găsi o fărâmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngâmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era ‘lăuda-te-ar Bogdan-Duică’, acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu. Sunt foarte mândru că unii critici m-au pus pe primul loc, dar la fel de mândru că alţii nu m-au menţionat deloc sau au găsit cărţile mele submediocre. M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze – a suta oară – că o altă parte a ei e proastă. Aşa e când vrei să împaci prea multă lume”.

Cu sudalma pe buze, duios Cărtărescu trecea…

Gîlceava în jurul lui Mihail Sebastian continuă. Mihai Iovănel, de la Cultura, o blagosloveşte din nou pe Marta Petreu. Pornit să-i corecteze un citat imprecis, el insistă să reafirme aiureala că, în prima jumătate a secolului XX, “…extrema dreaptă din România se suprapune aproape perfect peste doctrina legionară”.

Trebuie spus că ipoteza lui Iovănel e, din păcate, complet neadevărată. Guvernul Goga-Cuza, pe cît de efemer ca existenţă, s-a dovedit de un extremism virulent, bunăoară în promulgarea legislaţiei antisemite. Ciudăţenia e că, pe cît îi detestau cuziştii pe evrei, la fel de mult îi urau şi pe legionari (probabil conform criteriului că, în politică, e mai important să te păzeşti nu de orientarea adversă, ci de aceea concurentă). Sînt cunoscute ciocnirile de stradă dintre legionari şi cuzişti, în confiscarea monopolului asupra crimelor politice. Apoi, guvernarea dictatorială a lui Carol al II-lea tot pe linia extremismului de dreapta poate fi încadrată, deşi regele a fost un neostoit duşman al legionarilor (ba a pus umărul şi la lichidarea fizică a Căpitanului şi a celorlalţi Nicadori asasini). Iar dictatura lui Antonescu, prin alianţa cu nazismul german şi fascismul italian, unde altundeva, decît de asemeni pe extrema dreaptă trebuie plasată? În prima jumătate a secolului trecut, a fost o înghesuială extremistă de dreapta, ceva de speriat! Legionarii au fost, ce-i drept, nişte exaltaţi cu spume la gură, dar erau departe de-a monopoliza imbecilitatea şi crima.