Revista Tribuna

„- Să luăm di-o pildă stiagul revuluţiei noastre decembriste, mă rog frumos…”, începu sfătoasă Mosi. „- Aşa. Care-i treaba cu iel?” „- Triaba cu iel, dacă vă amintiţi, ie că are o gaură la mijloc, în loc dă stemă”. Dădură toţi din cap la constatarea asta care, mai nou, se învăţa pe de rost şi în şcolile primare. „- Ş-apoi dacă?!” „- Ş-apoi. Dacă băgăm în juru’ covrigului tricoloru’, Şefu’, batem dă dăparte orişice concurenţă…”, făcu Mosi, adunând mâinile în jurul pectoralilor, deşi numai lucru uşor nu era ăsta, graţie exerciţiilor de respiraţie făcute o viaţă, care îi dezvoltaseră plămânii într-un hal fără de hal, cu totul remarcabil.

Lui Borhotei nu-i venea să creadă, aproape că nu mai căpăta aer. Ca să vezi chestie! O tragi şi o-mpingi de ani de zile, o dai prin făină când pe faţă, când pe dos, şi n-ai habar ce comoară poate fi femeia asta!… Păi dacă de mâine se pun în practică măcar un pic ideile astea, planul de materking sau de marteking sau cum naiba i-o mai fi zicând explodează în sus, nenicule… La Covrigărie dăm lovitura.

În ochii lor de prăpădiţi zgubilitici – faima şi flamura Bokiei, cetăţeni din stirpea celor pe care oraşul se baza în devenirea lui – Eulampiu Borhotei şi cele trei fetişcane trecute, cu o droaie de experienţă în materie de în-covrigat, vedeau deja cu ochii minţii trei galantare diferite: unul cu covrigi uriaşi în mod progresiv, după regula „de la mic la mare”; al doilea cu covrigi cu două, trei, patru, cinci găuri, până la covrigi pătrăţoşi de tipul grătarelor, cu nenumărate găurele printre împletituri; în fine, al treilea, cu covrigi înconuuraţi de o coală A4, colorată pe verticală în culorile dragi ale patriei noastre. Să aibă şi fraierii, şi patrioţii ce cumpăra.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican

„- Nu suntem proaste, şeeeefu’!”, se gudură tustrele, scuturându-şi prosteşte sânii grandioşi pe sub halatele relativ albe (intenţia contează!). „- Bă, nu asta discutăm acuma. Problema e cum facem să nu pierdem la vânzări, că bokienii noştri s-a cam curvitără şi nu mai scoate banu’, deşi pân clasamente tot covrigu’ rămâne pă locu’ unu ca mic dejun, prânz şi cină. Iar pentru asta să-i mulţumim lui dom’ prim-ministru, da-i-ar Dumnezeu sănătate şi ruga-s-ar păntru el toţi sfinţii ucenici şi mucenici dă pân calindar!” „- Amin, dom’ Lampi!”, se repezi Mosi să se audă, de data asta, ea prima. „- Idei dân cap, ceva?”, vru să audă Borhotei, înainte de a-şi da el drumul cu ce preconiza. „- Scădem preţu’?”, întrebă neîncrezătoare roşcata Frosi, proptind dubitativ o mână în şold. „- Scădem pă aia lu’…”, scuipă şeful o flegmă pe sub masă, măturând-o rapid cu piciorul, spre a-i şterge urma, că nici Sanepizdul nu doarme, una două vine şi-ţi aplică sanepizdita cum scrie la carte… „- Bă, tu vrei să mă falimentezi? Lasă, că se ocupă statul dă asta, şi să vă văd io atunci cui mai daţi puţă pă gratis şi cui mai cereţi bani pă da fitea?”, îşi continuă el gândul. Apoi adăugă, scobindu-se cu unghia mare a degetului mic de la mâna stângă direct în străfundurile nării drepte, probabil în căutarea anxioasă a unei urme de creier: „- Alte sugestii?” „- Să dăm doi covrigi la preţ de unu jumate?, se gândi mai complex Mosi.  

(mai departe, mai departe)

© Alexandru Pecican