Revista Tribuna

Magda Ursache flutură iar un panegiric la adresa lui Paul Goma, pornind de la opiniile lui… Theodor Codreanu. Măcar pe ăsta îl văzusem răsalaltăieri, cu bazaconiile despre Vintilică Horia. Aşadar putem înţelege rapid cum stăm şi cu Magda Ursache, doar consemnînd autoritatea ştiinţifică la umbra căreia îşi propteşte ea judecăţile.

Marea minune a exegezei literare îşi putea construi vocalizele barem pe niscaiva citate, pentru a ne convinge. Bunăoară pe faimosul pasaj negaţionist ce atestă, pe lîngă multe altele, antisemitismul virulent al lui Paul Goma: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). În loc de asta, Magda Ursache încearcă să ne impresioneze prin violenţe verbale gratuite şi ironii ofensatoare, la adresa unora dintre cei care au fost deranjaţi de antisemitismul lui Goma: “coarda” Cutare, “coarda” Cutărescu, “coarda” Cutărică etc. Ce simplă e viaţa! O mişcare din şold spre dreapta şi a schimbat realităţile după bunul plac, decernînd antisemitului diploma de “Făt-Frumos-din-Lacrimă”.

Arma secretă a istoriei literare încearcă marea cu degetul şi în direcţia lui Mihail Sebastian. “N-a pomenit mai nimeni că Sebastian era şi autor al broşurii clandestine Armata roşie vine, circulînd în aprilie ‘44. După Marian Popa, Vin ruşii!, broşură apărută după acel 23 august majusculizat, unde M. Sebastian saluta comunismul exportat cu tancul de URSS”. De unde are Magda Ursache aceste informaţii? Cum le poate ea dovedi ştiinţific? Nu contează! S-o fi crezînd foarte subtilă, cînd lansează calomnii flagrante.

Magda Ursache nu avea nici un fel de probe, din care să reiasă că Mihail Sebastian a fost un bolşevic arivist, cum încearcă ea să ni-l picteze. Avea în schimb pasaje foarte limpezi, în Jurnalul scriitorului, care mărturisesc starea lui sufletească din acele momente: “Mă felicit că experienţa mea la România liberă s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă. (…) În trei zile, după năvala lui Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru” (joi, 31 august 1944).

Dar minunăţia lumii nu citează, nu. Ea… comentează, pe ton senzaţionalist. Ce simplă e viaţa! O mişcare din şold spre stînga şi a schimbat realităţile după bunul plac, mînjind o victimă evreiască de ocara militantismului comunist. Magda Ursache e un om fericit, trăind într-o lume paralelă. Îşi face impresia că, prin simpla gîdilare a corzilor vocale, trecutul şi prezentul se mulează la poruncă. Să n-o deranjăm. Ea visează la cai verzi pe pereţi.

E normal ca, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva, să nu-i vedem îndată defectele. Totul e luminos şi plin de frişcă, în etapa de acomodare. Dar pe urmă? Ne salvăm oare sentimentele, dacă ne prefacem în continuare?

Mai pe româneşte vorbind, Dan Stanca n-a apucat oare să afle că obiectul pasiunii sale e cam antisemit? Că are un şir de scrieri unde calcă în picioare mormintele unor inocenţi, pieriţi de moarte violentă, din cauza dictatorului Antonescu pe care tot el, iubitul din Paris, îl proslăveşte? Sau, ce? Ştia tot satul, şi n-a aflat bărbatul?

Dacă Dan Stanca e într-adevăr ziaristul care mai scoate capul dintre urechi să se documenteze, atunci înclin să cred că ştia toate astea. Dar nu ni le spune. Fiindcă, tacit, jubilează pe marginea lor. Chiar dacă n-are tupeul să le proclame, la rîndul său, pe faţă. Dar s-a decis să le furişeze pe după piersic, declarîndu-se îndrăgostit. Nu de ideea otrăvită, ci de propagatorul ei. Păi, cum să lupţi cu sentimentu’?

Măcar, odinioară, extremiştii aveau cojones. Acuma ei plutesc în platonism.

Sînt însă de acord cu Dan Stanca asupra faptului că, între Goma şi Cioran, se pot recunoaşte cîteva asemănări. Nu numai depărtarea fizică de România, ori solitudinea orgolios asumată. Şi nu doar noul domiciliu ales de cei doi, în Franţa stîngismului cultural. Dar şi o răsucită evoluţie/involuţie ideatică a lor.

Tînărul Cioran, de pildă, nu ezita prin 1933-1934 să combată viguros orice idee de democraţie, ori să delireze partizan pe marginea ideilor totalitare şi a promotorilor lor: “Orice om cu cît de mică înţelegere istorică trebuie să recunoască faptul indiscutabil că hitlerismul a fost un destin pentru Germania”. Sau: “Nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîştigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni… Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei naţiuni”. Ulterior n-a mai ştiut în ce gaură de şarpe să-şi ascundă neghiobia şi cum să-şi renege mai virulent “păcatele tinereţilor”.

Tînărul Goma a pornit ca anticomunist perseverent, a fost un spirit democrat activ şi s-a profilat ca disidentul cel mai pregnant al regimului ceauşist. După expatrierea sa, mai ales în ultimii zece ani, a optat însă pentru prietenia cu Ion Coja, ale cărui idioţenii antisemit-negaţioniste le-a desăvîrşit lamentabil, într-o etapă de bîjbîieli inclusiv stilistice: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).

De altfel îmi pare de tot bizară transplantarea afectelor ce ţin de viaţa privată, în sfera publică. Fireşte că putem admira sau detesta o personalitate culturală, datorită ideilor, a principiilor sau a frumuseţilor estetice promovate de aceasta, şi pe care le putem împărtăşi sau nu. Dar să transformăm în drapel de luptă afecţiunile noastre colaterale?!

Mă gîndesc să-i propun ziarului România liberă un serial de însemnări critice despre istoria literaturii române: De ce transpir la subraţ cînd văd o poză de-a lui Mihail Sadoveanu?. Sau: De ce-mi curge nasul cînd aud de Vasile Cârlova?. Mai am cîteva titluri disponibile în portofoliul meu personal, dar (încă) n-aş vrea să cobor în zona trivialului.

Ziaristul cu acelaşi nume s-a gîndit, nu demult, să azvîrle în căldarea presei cotidiene o zgomotoasă declaraţie de dragoste: De ce îl iubesc pe Paul Goma?. După cum se spune prin capitala culturii care-l adăposteşte pe inspiratorul acestei pasiuni încinse, “l’amour a ses raisons, que la raison ne connaît pas”. Aşa că tentativele lui Dan Stanca de a-şi argumenta sentimentele, prin intermediul raţiunii, sînt sortite inadecvării. Reclama la insecticid n-ar trebui legată de imaginea platoului cu friptură. Relansarea imaginii notoriului antisemit al ultimilor zece ani n-ar trebui camuflată în spatele titlurilor hollywoodiene.

Şi, zău aşa, de ce-l iubeşte Dan Stanca pe Paul Goma? “Pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi.” He-he-he, să fii matale sănătos, la cîţi imprecatori profesionişti se află prin toate cotloanele comunicării publice româneşti, chiar c-ai fi avut “l’embarras du choix”. Mă aşteptam să te justifici prin argumentele pe care P.G. le foloseşte, prin raţionamentele pe care le ilustrează, prin valorile pe care le profesează. Dar faptul, în sine, că înjură…? Pare rău, domnu’. Cam subţire sentimentu’.

Însă nu numai obstacole concrete, ţinînd de nepublicarea cărţilor sale, ar fi avut de îndurat Paul Goma, ca urmare a reproşurilor – legitime – de antisemitism cu care s-a confruntat. Scriitorul acuză şi discreditul moral pe care-l resimte şi care-i provoacă “un prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi nu numai reputaţia, imaginea publică, ci şi demnitatea de om”. Tribunalul ar trebui, prin urmare, să aplece urechea înduioşată spre cel ce clamează surescitat: Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn’ Marinescu Bragadiru din piaţă…

E totuşi greu de apreciat – în faţa instanţei – cîte pătimesc imaginea publică şi demnitatea de om ale lui Paul Goma, avînd în vedere că, în aceeaşi perioadă cînd se jelea de suferinţa acestora, Consiliul local din Timişoara decidea, în ianuarie 2007, să-i confere aceluiaşi Paul Goma “Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara”. Iar hotărîrea de elogiere publică, semnată de Primar, s-a bazat inclusiv pe teoriile hocus-pocusiste ale reclamagiului: “Explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.]” etc.

Să facem o scurtă recapitulare. Avem aşadar un cetăţean indignat, care publică vreo patruzeci de cărţi în România, dar îşi dă în judecată contestatarii, motivînd că, din pricina lor, nu-şi poate edita scrierile. Avem un personaj revoltat, care acuză linşarea demnităţii sale de om, dar care în aceeaşi perioadă greblează senin titluri de cetăţean de onoare, decernate de autorităţile publice locale. Avem un luptător înverşunat pentru libertatea cuvîntului şi drepturile omului, care solicită la tribunal interzicerea libertăţii de cuvînt şi a drepturilor umane ale celor ce nu-i împărtăşesc aberaţiile.

Urmînd o asemenea logică demagogică şi dîndu-i curs printr-o decizie pozitivă, “s-ar ajunge la situaţia absurdă de a se recunoaşte reclamantului dreptul de a beneficia de libertate de expresie, dar să se interzică şi să se sancţioneze orice fel de reacţii faţă de afirmaţiile reclamantului, pe motiv că aduc atingere reputaţiei acestuia” (după cum se arată în Sentinţa Judecătoriei).

Va trece şi această furtună într-o ceaşcă, la fel cum au trecut deja multe altele. Va mai rămîne poate o singură concluzie: antisemitismul şi demagogia sînt fraţi de sînge.

Dar la tribunal nu poţi merge: “Cioc! Cioc! Vă rog să-i daţi un pumn în cap lui Nelu că mă enervează!”. Trebuie să-ţi conceptualizezi nemulţumirile. Să le susţii cu probe. Aşa că Paul Goma se lamentează, în reclamaţia adresată instanţei, că a rămas nepublicat (“Editurile din România ezită să-l publice pe Paul Goma din cauza acuzaţiilor de antisemitism care i-au fost aduse pe nedrept”). Şi pentru a-şi convinge judecătorii, autorul anexează o impresionantă Bio-bibliografie, din care rezultă că, în perioada 1990-2005, marelui persecutat i-au apărut în ţară numai vreo 33 (treizeci şi trei) de cărţi, dintre care unele chiar în 2 sau 3 ediţii! Normal că pierde procesul, aşa că merge la apel. Ideea e aceeaşi: nu e publicat în ţară, fiindcă e acuzat de antisemitism. Doar că – surprize-surprize! – între timp Editura Curtea Veche din Bucureşti inaugurează seria de autor Paul Goma, unde se tipăresc în ultima vreme Infarct (2008), Adameva (2008), Gherla-Lăteşti (2008) şi Roman intim (2009). Nu mai vorbesc de volumele de Jurnal, actualizate cu ultimele flegme, ori de scîrboasa Săptămîna Roşie…, aflată la a N-şpea reeditare, tot mai umflată, tot mai expandată.

Păi, nene Paule, dacă sub persecuţie ca antisemit publici cîte trei-patru cărţi pe an, ce te faci cînd scapi pe tarlaua democraţiei, bidiviule?!

După cum unii ştiu, iar cei mai mulţi ignoră – pe bună dreptate – cu desăvîrşire, în aceste zile se judecă la Tribunalul Bucureşti apelul înaintat de Paul Goma împotriva celor care i-au catalogat recentele producţii scrise în zona antisemitismului: Administraţia Prezidenţială, Gabriel Andreescu, Editura Polirom Iaşi, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Alexandru Florian, Horia Gârbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Laszlo Alexandru, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Boris Marian, Mircea Mihăieş, Carmen Muşat, Andrei Oişteanu, Revista 22, Fundaţia “Cultural 21”, Revista Realitatea evreiască, Fundaţia “Timpul”, Michael Shafir, William Totok, Ion Vianu, Elie Wiesel, Ziarul Cotidianul.

Fostul luptător anticomunist pentru drepturile tuturor oamenilor (deci inclusiv ale minorităţilor) şi fostul militant pentru libertatea cuvîntului (deci inclusiv a afirmaţiilor cu care nu eşti de-acord), cu trecerea timpului a năpîrlit. La Judecătorie, în cadrul primei etape din procesul de operetă pe care l-a declanşat, n-a convins instanţa că e necesar ca toţi cei ce nu împărtăşesc noile lui idei (antisemite) să încaseze un căluş în gură.

Grăuntele de absurditate scandaloasă al întregii încercări se vede de la o poştă. Paul Goma, el, trebuie să se bucure de toată libertatea democratică de-a insulta o comunitate decimată, măcelărită. În schimb nimeni pe lume nu are dreptul să-i pună aberaţiile sub semnul întrebării, minciunile sub lupa îndoielii – fiindcă asta-i lezează, lui personal, străfundurile sensibilităţii. Şi pac! la Războiul.

Haida-de! A se slăbi.

Nicolae Breban îşi lansează replica polemică din România literară (nr. 4/2010) în cel mai pur stil personal. Aproape că nici n-ar mai fi avut nevoie s-o semneze, îl recunoaştem la fix după stilul inconfundabil. “În articolul polemic pe care îl dedică eseului meu Trădarea criticii, apărut în nr. din 29 ianuarie, curent, în ‘R.L.’, dl. Grigurcu, printre alte inexactităţi pe care nu le comentez aici, afirmă, sub semnul întrebării, retoric, că ‘aş fi jucat tenis cu generalul de securitate Pleşiţă’. Nu, bineînţeles că nu este adevărat, dl Grigurcu preia o afirmaţie mincinoasă a d-nei Ileana Mălăncioiu, din cartea d-sale cu Daniel Cristea-Enache. La întrebarea mea de unde deţine această ‘informaţie’, distinsa poetă s-a bîlbîit şi nu ştiu să-şi fi retras pînă azi calomnioasa frază.”

Dacă tot ne-am pornit cu Nicolae Breban pe recensămîntul “inexactităţilor”, apoi să le numărăm, Coane, pe baza frazeologiei. 1) În ‘R.L.’ din 29 ianuarie a apărut nu eseul brebanian Trădarea criticii, cum s-ar pricepe din exprimarea romancierului, ci, viceversa, critica lui Grigurcu. 2) Afirmaţia că Breban a fost, înainte de 1989, un agent de influenţă al lui Ceauşescu în Occident nu provine de la Ileana Mălăncioiu, ci a fost formulată de Dorin Tudoran, în eseul deja clasicizat Frig sau frică… 3) Grigurcu nu afirma retoric, sub semnul întrebării (cum vine asta?), ci întreba pur şi simplu: “E adevărat că Breban a jucat tenis cu generalul Pleşiţă?”. Informaţia respectivă, Grigurcu nu trebuia s-o preia de la “distinsa poetă” Mălăncioiu, o găsea gata rotunjită în pamfletul lui Paul Goma, din 1991, Capra şi căprarul: “De astă dată, [Breban] nu mai joacă tenis cu Pleşiţă; de astă dată, şi-a găsit un partener dublu în persoana lui Măgureanu, conjudeţean notoriu - nu de Munchen, ci de Baia Mare”. 4) Păcat că nu se insistă, în recenta replică brebaniană, pe relaţiile familiare ale romancierului cu alţi politruci de succes ai acelor vremuri, cum au fost Cornel Burtică sau Dumitru Popescu “Dumnezeu” - şi nici aici Grigurcu nu trebuia să se bazeze pe “distinsa poetă”, era suficient să-l citeze pe chiar titularul memorialisticii…

Din toate precizările formulate de autorul lui Don Juan, convingătoare mai rămîne doar semnătura: “Nicolae Breban, membru al Academiei Române, Dehesa de Campoamor, Spania”. Numai aceste indicaţii în sine au valoarea de-a contrabalansa trecutul de compromisuri al romancierului, atrăgîndu-ne atenţia că el s-a ajuns: social, ca academician, şi geografic-balneo-climateric, la asta… la zi-i să-i zic…  la… Campoamor.

Iar aici nu-l mai putem contrazice: Dehesa de Campoamor e cu adevărat incomparabil, faţă de azilul de bătrîni din Cluj-Napoca, unde Pleşiţă s-a mulţumit, înainte de căderea cortinei, chiar şi numai cu rolul de “Moş Nicolae”.