E normal ca, atunci cînd ne îndrăgostim de cineva, să nu-i vedem îndată defectele. Totul e luminos şi plin de frişcă, în etapa de acomodare. Dar pe urmă? Ne salvăm oare sentimentele, dacă ne prefacem în continuare?
Mai pe româneşte vorbind, Dan Stanca n-a apucat oare să afle că obiectul pasiunii sale e cam antisemit? Că are un şir de scrieri unde calcă în picioare mormintele unor inocenţi, pieriţi de moarte violentă, din cauza dictatorului Antonescu pe care tot el, iubitul din Paris, îl proslăveşte? Sau, ce? Ştia tot satul, şi n-a aflat bărbatul?
Dacă Dan Stanca e într-adevăr ziaristul care mai scoate capul dintre urechi să se documenteze, atunci înclin să cred că ştia toate astea. Dar nu ni le spune. Fiindcă, tacit, jubilează pe marginea lor. Chiar dacă n-are tupeul să le proclame, la rîndul său, pe faţă. Dar s-a decis să le furişeze pe după piersic, declarîndu-se îndrăgostit. Nu de ideea otrăvită, ci de propagatorul ei. Păi, cum să lupţi cu sentimentu’?
Măcar, odinioară, extremiştii aveau cojones. Acuma ei plutesc în platonism.
Sînt însă de acord cu Dan Stanca asupra faptului că, între Goma şi Cioran, se pot recunoaşte cîteva asemănări. Nu numai depărtarea fizică de România, ori solitudinea orgolios asumată. Şi nu doar noul domiciliu ales de cei doi, în Franţa stîngismului cultural. Dar şi o răsucită evoluţie/involuţie ideatică a lor.
Tînărul Cioran, de pildă, nu ezita prin 1933-1934 să combată viguros orice idee de democraţie, ori să delireze partizan pe marginea ideilor totalitare şi a promotorilor lor: “Orice om cu cît de mică înţelegere istorică trebuie să recunoască faptul indiscutabil că hitlerismul a fost un destin pentru Germania”. Sau: “Nu există om politic în lumea de astăzi, care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîştigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni… Meritul lui Hitler este de a fi răpit spiritul critic unei naţiuni”. Ulterior n-a mai ştiut în ce gaură de şarpe să-şi ascundă neghiobia şi cum să-şi renege mai virulent “păcatele tinereţilor”.
Tînărul Goma a pornit ca anticomunist perseverent, a fost un spirit democrat activ şi s-a profilat ca disidentul cel mai pregnant al regimului ceauşist. După expatrierea sa, mai ales în ultimii zece ani, a optat însă pentru prietenia cu Ion Coja, ale cărui idioţenii antisemit-negaţioniste le-a desăvîrşit lamentabil, într-o etapă de bîjbîieli inclusiv stilistice: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” (vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).
De altfel îmi pare de tot bizară transplantarea afectelor ce ţin de viaţa privată, în sfera publică. Fireşte că putem admira sau detesta o personalitate culturală, datorită ideilor, a principiilor sau a frumuseţilor estetice promovate de aceasta, şi pe care le putem împărtăşi sau nu. Dar să transformăm în drapel de luptă afecţiunile noastre colaterale?!
Mă gîndesc să-i propun ziarului România liberă un serial de însemnări critice despre istoria literaturii române: De ce transpir la subraţ cînd văd o poză de-a lui Mihail Sadoveanu?. Sau: De ce-mi curge nasul cînd aud de Vasile Cârlova?. Mai am cîteva titluri disponibile în portofoliul meu personal, dar (încă) n-aş vrea să cobor în zona trivialului.
Ziaristul cu acelaşi nume s-a gîndit, nu demult, să azvîrle în căldarea presei cotidiene o zgomotoasă declaraţie de dragoste: De ce îl iubesc pe Paul Goma?. După cum se spune prin capitala culturii care-l adăposteşte pe inspiratorul acestei pasiuni încinse, “l’amour a ses raisons, que la raison ne connaît pas”. Aşa că tentativele lui Dan Stanca de a-şi argumenta sentimentele, prin intermediul raţiunii, sînt sortite inadecvării. Reclama la insecticid n-ar trebui legată de imaginea platoului cu friptură. Relansarea imaginii notoriului antisemit al ultimilor zece ani n-ar trebui camuflată în spatele titlurilor hollywoodiene.
Şi, zău aşa, de ce-l iubeşte Dan Stanca pe Paul Goma? “Pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi.” He-he-he, să fii matale sănătos, la cîţi imprecatori profesionişti se află prin toate cotloanele comunicării publice româneşti, chiar c-ai fi avut “l’embarras du choix”. Mă aşteptam să te justifici prin argumentele pe care P.G. le foloseşte, prin raţionamentele pe care le ilustrează, prin valorile pe care le profesează. Dar faptul, în sine, că înjură…? Pare rău, domnu’. Cam subţire sentimentu’.