Dacă ultimul curent transnațional de tip unic în ordine istorică este dandysmul, trebuie spus că, în versiunea originară încarnată de George Brummell, el are un defect non-neglijabil: strivește socialmente, nu stimulează, nu emancipează. Ne-am întrebat deci dacă un anti-dandy comportamental poate exista. 

Iar el există în ceea ce începând din secolul al XVII-lea francez s-a numit „l’honnête homme”. Adjectivul „honnête”, după cum rezultă din scrierile lui Nicolas Faret și cele ale cavalerului de Méré, are în această sintagmă în secolul al XVII-lea ca și astăzi un sens foarte diferit de cel care i-ar putea fi atribuit în mod normal. El trimite la un comportament social. Este un „homme du monde”, un maestru al artei de a străluci în societate, de a plăcea, fără a confisca acest drept celor care îl înconjoară și pe care îi stilează. Persoană cultivată, „care posedă lumini asupra tuturor subiectelor” fără a cădea în pedantism sau didacticism, natural și simplu, de o remarcabilă suplețe de spirit, calitățile lui îi permit să se întrețină în modul cel mai firesc cu un cardinal, o tânără cochetă sau un mareșal, abordând subiecte care îi interesează pe interlocutori și nu pe el, fără ca personalitatea lui să pălească sub presiunea conveniențelor. Presupunând un ascuțit sens al observației și capacitatea complementară de adaptare socială „l’honnête homme” excelează în a pune un diagnostic fin unei societăți mai mult sau mai puțin eteroclite și a dispozițiilor ei. Ca atare, el face bună figură în toate mediile sociale fără a se pune vreodată în valoare pe el însuși ci permite mai degrabă celorlalți să se exprime, nu fără a remarca în trecere o idee sau o formulare fericită, ceea ce îl plasează în mod natural în poziția de arbitru. Este ceea ce explică, cel puțin în parte, succesul și scânteierea saloanelor franceze între secolele al XVII-lea și al XX-lea. Artificiile, afectarea, umorile negative, iritarea sunt proscrise în comportamentul lui, idealul fiind o figură constant surâzătoare, destinsă, cultivarea a ceea ce constituie le juste milieu al luărilor de poziție. Nu ne putem împiedica să nu remarcăm echivalența acestui principiu de echilibru cu latina aurea mediocritas, resurgență la rândul ei a principiului grec al „căii de mijloc”. Umorul lui este fin și nu eșuează niciodată în grosolănie. Așa se face că în teatrul lui Molière personajele excesive devin ridicole și cunosc eșecul, în vreme ce partizanii măsurii (le juste milieu) stârnesc simpatia și reușesc în proiectele lor. A fi agreabil la modul natural, fără a căuta să fie, este regula de aur a „honnête-homme”-ului. Toate aceste motive ne fac să-l situăm deasupra dandy-ului englez care căuta să domine în vreme ce „l’honnête homme”, produs al spiritului francez,  caută să-și stimuleze anturajul și să optimizeze raporturile sociale. Saloanele franceze ale secolului erau populate de „honnêtes gens” care prin formulele expresive pe care le practicau, maxima în cazul lui La Rochefoucauld, scrisoarea pentru Madame de Sévigné, expunerea familiară și nepretențioasă a ideilor proprie cavalerului de Méré, povestirea cu tâlc la Voltaire se legitimează ca ființe sociale ideale. Este modelul uman care a reușit să învingă egocentrismul și tot ce ține de slăbiciunile ființei. „L’honnête homme” este „culmea și încoronarea tuturor virtuților”  „le comble et le couronnement de toutes les vertus” (Méré). Virtuți subordonate bunăcreșterii (fr . bienséances). A avut „l’honnête homme” o longevitate în timpul istoric? Altfel spus a reușit el să se instaleze în timp ca o dimensiune constitutivă a spiritului francez? Apariția pluralității de forme de socialitate creatoare care au invadat Franța și Europa începând din zorii secolului al XVII-lea și până în anii 1950, este datorată cel puțin în parte talentului „honnête-homme”-ului de a intui și a scoate la lumină virtuțile ascunse în intimitatea spiritului interlocutorilor săi. 

În afara agregărilor unice de spirite care au constituit marile ipostaze intelectuale ale Europei între il dolce stil novo şi dandysm, forme noi, de astă dată recurente, s-au impus şi s-au perenizat. Fenomene de grup standard, fără să atribuim acestui termen vreo conotaţie negativă, sunt cele care se repetă în acelaşi cadru în zeci sau sute de exemplare: salonul literar-intelectual-filosofic, cafeneaua literară, cabaretul literar, cenaclul, redacţia, iar cel mai recent locuri de recluziune de tipul mănăstirii sau castelului (Cérisy-la-Salle). 

Deşi formula este curentă, închegarea grupului şi compoziţia lui este fructul unei anumite conjuncturi intelectual-artistice care face din el un fenomen la fel de interesant ca şi grupurile sau curentele unice.

Întrebarea de căpetenie care se pune în raport cu ele priveşte utilitatea lor: de ce scrisul în deplină solitudine aşa cum am văzut la Montaigne, la Chateaubriand, la Roald Dahl şi la sute de alţi creatori nu este suficient? Solitudinea, fenomen ambivalent, poate ea degenera în lâncezeală şi poate fi percepută ca un pericol pe care creatorii caută să-l evite plonjând în socialitatea intelectuală înaltă. Joacă oralitatea şi imediatitatea, detonarea mentală care îi este proprie şi diversitatea spiritelor care se reunesc în cadrul grupului un rol euristic perceput de comparşi ca atare? Altfel formulat, stimulează ele participanţii? Impun ele măsurarea cu alţii, spiritul de competiţie de care mulţi sunt doritori? Nevoia de a se menţine în fluxurile actualităţii, de a se ţine la curent cu ce se întâmplă în câmpul literar, intelectual, chiar politic, ultimele can-canuri care fac senzaţie, reprezintă ea un element de atracţie al grupului? Conştiinţa failibilităţii proprii şi dorinţa de a-şi ameliora operele constituie ele o motivaţie majoră în frecventarea grupului intelectual-artistic, poate cea mai puternică? În sfârşit, care a fost importanţa lor istorică? Au schimbat ele ceva în felul de a gândi şi în alchimia intelectuală a epocilor în care erau active?