În viziunea mea, începutul continuu răspunde sfârșitului continuu, formulă prin care Ion Caraion îl descria pe Bacovia. Sunt doi poeți din opera cărora literatura română se hrănește mereu, fără a-i epuiza deschiderile și profunzimea.

Eminescu e creatorul limbii române moderne şi mai este şi purtătorul unei aure romantice, fie ea şi târzie – dacă ar fi numai atât şi tot s-ar putea explica, firesc, locul său în imaginarul românesc. „Eminescu, ca şi Goethe pentru germani, este conştiinţa noastră mai bună”  (C. Noica). Ca Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni ori Cervantes pentru spanioli. Toți acoperă sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus – „de încredere”. Opera lor s-a ivit în urma unui uriaș efort de gândire secondat de imaginație și de căutarea cuvintelor potrivite care să înlesnească deschiderea spre generații succesive de cititori. Prin lectura clasicilor, îmbogățirea se petrece de ambele părți, căci plusul de cunoaștere pe care ți-l transmit se întoarce spre textele lor actualizându-le neîntrerupt. Lectura e interpretare și în sens muzical. Melodiaei depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul – și cel scriptural – este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. 

Eminescu locuieşte în limba română, ea îl conţine, tot aşa cum îi conţine pe toţi marii scriitori ai generaţiilor succesive. Lucrurile cu adevărat importante când e vorba de Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu, Sorescu şi aşa mai departe se întâmplă exclusiv la nivelul interpretării operei. Pe ea se întemeiază statura identitară. Iar interpretarea e la fel de importantă indiferent că e vorba de lectura singuratecă a degustătorului de poezie/literatură ori de lectura profesionistă şi împărtăşită a exegetului, autor de studii şi cărţi. Ele nu laudă deşart şi nu contestă nesăbuit, ci cântăresc şi asumă în durata lungă a istoriei literare.

Desigur, „în critica niciunui mare creator, niciodată nu poate fi vorba de ultimul cuvânt” (Pompiliu Constantinescu). Textul literar, acest „discurs care nu consumă cuvintele” (Rosario Assunto ), ci le infinitiplică prin deschiderea interpretărilor posibile, este unul care aşteaptă. Opera nu este decât ceea ce devine şi nu poate deveni decât prin lectură, acel moment al întâlnirii aşteptării ei cu aşteptarea cititorului. Lectura nu rezolvă opera, ci o pune în ecuaţie personală, de fertilă tensiune, stabilind acel „raport de dorinţă” despre care vorbea Roland Barthes. 

Reîntoarcerea, generaţie după generaţie, la textele lor bogate, cu sentimentul că, încă, n-a fost rostit ultimul cuvânt, este legică. Fără ei „am fi cu toţii altfel şi mai săraci” (Tudor Vianu). Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creangă sau Caragiale, triada începutului nostru continuu, probează cât de axiomatice au devenit adevăruri precum cel de mai sus. 

În rătăciri periodice, ne dovedim incapabili să măsurăm echilibrat statura marilor noștri scriitori. Pe Eminescu îl urcăm atât de sus încât nu ni se poate reproşa că nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumăm necondiţionat, căci astfel nu mai trebuie să facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul… E, în fond, o chestiune de scară. Se pare, o spun din nou, că avem o problemă cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultură şi istorie. Oscilăm între monumente şi ruine, între „sfinţi” şi „diavoli”… Dar „Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut elogiul satului românesc şi au adus laudă ţăranului român, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre. Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!” spune Ioan-Aurel Pop în Eminescu și Transilvania , referindu-se, firește, la Lucian Blaga și Liviu Rebreanu și discursurile lor de recepție la Academia Română.

Studiul Ilinei Gregori Eminescu la Berlin o spune răspicat: „Privit dintr-o perspectivă mai largă, Eminescu încetează de a apărea drept un caz unic şi irecuperabil. Fenomenul recepţiei abuzive este universal şi, probabil, iradicabil. Victimă a popularităţii sale, Eminescu împarte acest calvar cu toţi marii scriitori (şi nu numai scriitori) deveniţi la un moment dat simboluri naţionale.” Întoarcerea la adevăratul Eminescu nu se poate realiza, crede autoarea, prin refuzuri: refuzul biograficului, al teoreticului, al „poetului naţional”. „A dezafecta domenii întregi ale tradiţiei eminescologice declarându-le parazitare numai pentru că au alt centru de greutate decât poeticul pur nu mi se pare un progres. Eminescu nu suferă de un exces, ci de un minus de cunoaştere.”

Dacă ne gândim la cele două moduri ale istoricităţii literare numite de Tudor Vianu – legătura operei cu timpul ei şi legătura aceleiaşi opere cu timpul nostru –, cel de-al doilea mi se pare mai seducător în sensul libertăţii pe care o lasă interpretărilor şi, totodată, mai propriu din punctul de vedere al receptării. Legătura operei eminesciene cu secolul al XIX-lea românesc şi european este în mare măsură pentru noi, cei de astăzi, o ficţiune, aşa cum orice istorie este o poveste. Adică rezultatul unor decantări succesive, al unor reevaluări şi remanieri, al unui şir de traduceri şi trădări ţinând fiecare de momentul elaborării ei. Pentru noi, deşi întemeiată inevitabil pe această istorie de mai bine de 130 de ani, pe această „ficţiune”, lectura de astăzi este mai „adevărată”, mai reală. Mai mult decât atât: a lega opera de timpul nostru, adică de timpul cititorului mi se pare totuna cu a o dărui eternităţii. Fiindcă Opera, cu majusculă, nu este doar a timpului ei, ci a Timpului, acesta din urmă posibil numai prin acţiunea conjugată a celor care o primesc. „Zvonul de potenţialităţi” al operei eminesciene, despre care vorbea Vladimir Streinu, actualizat în poezia întreagă – pe care numai noi o avem la îndemână, nu şi ei, cei ai „momentului” contemporan poetului – este, încă, bogat. „Deznădejdea de a nu putea coincide cu ficţiunea poetului”, la care se referea acelaşi Vladimir Streinu, nu e decât semnul bogăţiei sale, al acestei „ficţiuni” ca materializare a romantităţii, termen prin care denumesc o dimensiune a spiritului uman dintotdeauna, dincolo şi mai presus de romantism, ca delimitare. Romantitatea are de acoperit nelimitarea şi ne-saţul, insurecţia spirituală şi voinţa exacerbată de explozie a centrului fiinţei, deschiderea către tot într-o expansiune dureroasă a „gândului activ” (cum în numește Vasile Pârvan, pentru care viața e „o luptă pentru mai mult gând”) şi speranţa comunicării cu universul, capacitatea de a cataliza şi, mai ales, nevoia de expresie durabilă, impulsul creator.

A-l restitui pe Eminescu sensibilităţii epocii sale – întreprindere evidentă în interpretările mai noi ale operei sale – nu înseamnă şi anularea de fapt a influenţei lui radiante, atemporale asupra poeziei române. „În acest sens al desăvârșirii expresiei, Eminescu a făcut un pas gigant înspre poezia modernă, dând un loc de seamă mijloacelor muzicale, sugestive, incantatorii, creatoare ale atmosferei necesare pentru receptarea stării, a sentimentului poetic” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga ). 

Artă a cuvântului, poezia trăieşte şi rezistă prin ceea ce palpită dincolo de acesta, oferindu-se ochiului nostru imaginant. Desigur, romanticii nu dispreţuiesc normele clasiciste ale poeticului; perfecţiunea formei, armonia, obsesia adevărului le sunt deziderate. Mircea Scarlat apelează la acest fel de argumente când demonstrează clasicitatea lui Eminescu şi, implicit, o mai fragilă prevestire a modernismului. Avem de-a face cu o situare a operei în timpul ei, foarte solid enunţată. Însă, dacă poemul ne pare a fi mişcarea poetică, gesticulaţia, întruparea verbală dependentă de un moment anume, ideea poemului este starea poetică, adică ceea ce stă şi rămâne, gata să vorbească în toate momentele următoare naşterii ei, graţie ambiguităţii care o caracterizează; fiindcă numirea stării poetice prin mişcarea formală a poemului este un act niciodată încheiat. Iar cea care defineşte poetul e starea şi abia în urmă mişcarea.

Mişcarea are întotdeauna nevoie de contingent, e circumstanţială, dependentă de coordonate exterioare ei. Starea este, în schimb, imponderabilă, ambiguă, mereu pe cale de a primi un nume, profitând de dependenţa temporală a mişcării. Clasicitatea lui Eminescu o înţeleg în sensul pe care-l reaminteşte Mihai Drăgan în interpretările sale. Scriitorul clasic este scriitorul „vrednic de încredere” – „classsicus”. Perfecţiunea artistică a operei şi spiritul ei universal sunt cerinţe subînţelese. Scriitorul „clasic” va fi romantic sau modern în funcţie de relaţia pe care eul său o stabileşte cu universul, dincolo de formă deşi prin ea. 

Simplitatea, transparenţa, claritatea indicaţiilor de cadru şi regie fac ca poemul eminescian să se deschidă descifrărilor succesive, aparenta lui ,„specificare” să ambiguizeze fecund enunţul. Tot aşa cum „obscuritatea” specifică modernului poate, la un moment dat, să închidă mesajul, să-l facă indescifrabil. Complexitatea aparentă, formală poate să ajungă cititorului care nu mai e tentat să caute dincolo. Ceea ce nu se întâmplă cu poezia lui Eminescu a cărui „ficţiune”, mereu simplu rostită („Perfecţiunile lui Eminescu vin, ca toată perfecţiunea, din simplicitate” – Tudor Arghezi), sugerează neobosit un dincolo, un departe orizontic, ţinând de destin. Iar această simplicitate perfectă a poeziei sale este semnul romantităţii, adică al cuprinderii omenescului dincolo de mode şi curente literare. Fiindcă romantitatea se aspiră şi se atinge prin starea poetică, nu doar prin mişcarea poemului, prin provocarea adresată timpului. Poezia fiind o chestiune de sintaxă nu pur şi simplu de cuvânt, mişcarea poemului, adică forma sa exterioară care se supune voinţei modelatoare a omului, este spaţiu, în vreme ce ideea, starea poetică, este timp. Ţine de esenţa umană, de acea realitate indubitabilă, niciodată definibilă până la capăt. 

            Cărţile despre Eminescu din ultimul sfert de veac sunt deja de ordinul sutelor. Constantin Cubleșan le-a inventariat într-o veritabilă bibliografie-detaliat-analitică, de la Eminescu în conştiinţa critică  – 1994, în Colecţia Akademos, pe care o îngrijeam pe atunci la EDP, până la Eminescu în reflexii critice,  2017. Toate feţele vieţii şi operei au fost re-citite cu instrumentele zilei şi cu sentimentul că sunt încă şi mereu multe de spus. Cărţile au răbdare. Când, în fine, ne vom întoarce spre ele, nu vom putea decât să recunoaştem că, dincolo de măruntul scandal de suprafaţă stârnit periodic, pripit şi, fireşte, interesat, în jurul lui Eminescu (şi nu doar al lui!), au existat mereu re-cititori atenţi şi sobri, care au cântărit fiecare rând din zestrea culturală cu instrumente adecvate capabile să ţină balanţa în echilibrul ei firesc.

Fragment dintr-o carte în curs de apariție