Hegel ne-a obișnuit cu înțelegerea mai profundă a filosofiei, ca expresie a timpului ei. Filosofia se schimbă – o face la intervale mari, precum istoria generală, dar nu rămâne aceeași. În definitiv, continua referință care este filosofia lui Kant nu mai era ultima când apăreau Bazele întregii teorii a științei, ale lui Fichte, sau Fenomenologia spiritului, a lui Hegel. Acesta nu mai era nici el culminația după ce Feuerbach, Kierkegaard, Nietzsche și Peirce au urcat pe scenă. Husserl, Wittgenstein, Heidegger aveau, la rândul lor, să-i plaseze în istorie pe toți aceștia. Iar Habermas, Dieter Henrich, Brandom au elaborat filosofii ce permit, între altele, explicarea opticii antecesorilor.
Cei care au urmărit evoluția filosofiei de peste o jumătate de secol sunt izbiți de schimbări. Hilary Putnam a considerat că perioada postbelică este mai bogată în înnoiri decât întreaga istorie anterioară a filosofiei. Aș spune chiar mai mult – cotiturile în filosofie au fost mai dese ca oricând în istorie. După ce în secolul al XIX-lea s-au produs cotiturile „istorică” (Hegel), „antropologică” (Feuerbach), „existențială” (Kierkegaard), „spre reflexivitate” (de Biran), ”spre înstrăinare” (Marx), „axiologică” (Nietzsche), „spre intenționalitate” (Brentano), „semiotică” (Peirce), secolul ce a urmat a adus noi cotituri. S-au înregistrat „cotitura sensului” (Husserl), cea „lingvistică” (Wittgenstein) și cea „hermeneutică” (Heidegger). Au urmat „cotitura epistemologică” (Carnap), „spre raporturile ascunse” (Foucault), „cotitura comunicativă” (Habermas), „spre structuri” (Luhmann), „metafizică” (Dieter Henrich) și „spre pragmatica comunicării” (Brandom). Neuroștiințele, genetica, informatica, cosmologia schimbă orizonturile. Ceea ce nu se putea ieri, azi se poate.
Nu se mai ajunge la istorie plauzibilă fără a cunoaște cotiturile din filosofie – începând cu cea „istorică”, „socială”, „lingvistică”, „a sensului”, „hermeneutică”, „pragmatică”. Nici la cultură sincronizată.
Pe de altă parte, în realitatea vieții s-au produs schimbări provocatoare. De pildă, democrația s-a dovedit soluția, dar a intrat în criză. Prin robotizare dispar profesii tradiționale. Inteligența artificială permite tablouri fără precedent ale realității. Călătoria în cosmos devine parte a turismului. Cultura înfruntă crearea de ființe umane în laborator, expansiunea virușilor, devizele „transumanismului” sunt noua ideologie.
Este ora regândirii lumii. Din capul locului se cuvine, însă, să ridicăm privirile mai sus decât imediatul și peste presiunile la adaptare și să adoptăm coordonatele cele mai largi.Stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală, experimentarea și viziunea au acum a-și da mâna. Filosofia nu mai poate fi relevantă fără acestea.
Prin definiție, filosofia stă sub imperative dificil de conciliat: să prindă întregul, să o facă metodic, să fie deschisă față de schimbările din viața de azi (globalizarea, nanoscientizarea, digitalizarea) și să asigure resurse de sens vieții. Câțiva gânditori au revizitat mai nou însăși conceperea filosofiei și au elaborat filosofii noi (Introducere în filosofia contemporană, 2014), tocmai pentru a face față la ceea ce se petrece.
M-am oprit în articolul Sincronizarea filosofării și culturii la conceperi ce rămân oarecum în cadre clasice – Heidegger, Rorty, Henrich. Apoi, sub titlul Înfruntarea prezentului, i-am abordat pe Brandom și Habermas, care trec filosofarea în mediul culturii zilelor pe care le trăim. Închei expunând opțiuni proprii, în forma condensată a unor teze, și trimițând, pentru detalii, la volume personale.
Rezum mai întâi opinia mea relativă la conceperile amintite ale filosofiei.
Heidegger avea dreptate să spună că filosofia, rămânând tributară metafizicii, nu atinge concretul vieții. Ea rămâne la existent, „ființa (Sein)” fiindu-i inaccesibilă. Nu mai vorbesc de „ființarea umană (Dasein)”, pe care filosofia a dedus-o mai mult, din considerații despre lume.
Numai că și „ființarea umană” și „ființa” pot fi captate abia plecând de la ceva. Hegel le-a privit plecând de la conștiința libertății, Darwin de la supraviețuire în lupta existenței, Marx de la accesul la bunuri, Nietzsche de la capacitatea de creație, Heidegger de la faptul finitudinii, al fragilității indepasabile a existenței umane.
Punctul de plecare se cere lărgit. Richard Rorty avea dreptate să spună că este timpul să plecăm de la cotitura lingvistică și implicațiile ei în înțelegerea prestațiilor umane. Filosofia devine critică conceptuală și, mai larg, culturală. Numai că astfel ea descrie posibilități și conturează oportunități, dar are prea puțin de spus despre ceea ce este de făcut.
Dieter Henrich are dreptate să atragă atenția asupra conștiinței de sine. Nu se ajunge la schimbare a realității în care trăim fără a angaja conștiința de sine. Numai că istoria se joacă nu numai în conștiința de sine, ci și în afara acesteia – în organizările devenite rigide din lume. Cum le abordăm?
Robert Brandom are dreptate să constate că, în calitate de oameni, recurgem la practici raționale, recunoaștem autoritatea anumitor aserțiuni și că acestea stau pe straturi ale interacțiunilor. Nici o susținere nu este fără implicarea de interacțiuni. Numai că și o astfel de optică se expune la întrebarea: ne limităm la a privi ceea ce este?
Jürgen Habermas are dreptate să reconstruiască realitatea pe care o trăim condus de întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri cu sens a vieții umane. Foarte probabil, însă, reconstrucția trebuie completată cu o construcție capabilă nu numai să restituie convingător ceea ce este din perspectiva posibilităților mai bune, ci și să anticipeze viitorul.
Precum odinioară la Hegel, asumându-ne întregul vieții, temele duc mereu la alte teme. Bunăoară, nu putem face față întregului fără a plonja în realitatea dată – a o semnifica, a o explica și a croi o ieșire atunci când este sub nivelul conceptelor din care își revendică legitimitatea. „Gândirea postmetafizică” are azi meritul de a fi intrat ca filosofie, cu analize proprii, în ceea ce este dat în jur.
Opinia mea – și cu aceasta prima mea teză – este că filosofia are de plecat de la noi diagnoze ale societăților și lumii în care trăim. Este adevărat că nu poți da o diagnoză temeinică fără asumpții teoretice adecvate. Alegerea lor nu este arbitrară. Există – iar faptul îl asum în teoria cunoașterii (Cunoaștere și sens. O critică a pozitivismului, 1984) – o continuă dependență până și a stabilirii faptelor de asumpții teoretice.
Este de recunoscut, însă, și continua dependență a asumpțiilor teoretice de fapte stabilite precis. Îmi asum „cercul hermeneutic” ca ceva inevitabil – un punct de plecare fecund al cunoașterii. Asumpțiile cu care operez – și astfel trec la a doua mea teză – le văd concentrate în prelungirea proiectului modern de umanitate. Nici premodernitatea și nici postmodernitatea nu sunt orizonturi realiste.
Proiectul modern al umanității stă, cum știm, pe trei piloni. Este vorba de ceea ce vechii greci au prins sub termenul de „viață bună”, de ceea ce strămoșii romani au captat sub termenul „viață virtuoasă” și de ceea ce vechii evrei au avut în vedere când au vorbit de „viața veșnică”. Nu ocolesc să subliniez că acești termeni se cer ei înșiși reconstruiți înăuntrul reproducerii moderne a vieții.
În definitiv, cu ce probleme ne confruntăm ca oameni care am deschis ochii asupra lumii în condițiile modernității? Ce avem a atinge? Ce poate constitui acum punctul de plecare al filosofării asupra lumii?
Putem răspunde cu o listare. Este vorba de: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la boli; facilitarea muncii și evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabilă a muncii; relație cu altul și dreptatea în această relație; ajutorarea dezinteresată în caz de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează viața; libertatea personală; absența dominației și asupririi; acces la învățătură; iubire; obținerea frumosului. Ca a treia teză susțin că acest tablou – nu doar pe fragmente, ci și cuprinzător – este de asumat astăzi.
Orice om, dincolo de origine socială, culoare, pregătire etc., are nevoie, într-o măsură sau alta, de acestea. Cum se ating ele? Răspunsul meu – și cu acesta a patra mea teză – este că aspirațiile vieții umane se satisfac prin acțiuni și reflecții felurite, pe humusul tradițiilor culturale. Formulat filosofic, o unificare gen „știința unitară” sau „să fim morali” sau „să promovăm valori spirituale” sau „să muncim” sau „să facem politică” nu este posibilă – chiar dacă fiecare deviză își află justificarea ei contextuală. Altfel spus, monismul acțiunilor, care încearcă să obțină performanțele amintite dintr-una dintre acțiuni, nu dă rezultate.
Amintesc câteva experiențe. Prima este cea a socialismului răsăritean, care nu a putut ieși din reducerea acțiunilor la acțiunea strategică a unui partid. A doua este experiența neoliberalismului, care nu poate ieși din reducerea acțiunilor la competiția intereselor pe piață. Mai poate fi citată experiența intelectualității, care nu poate ieși din izolare câtă vreme toarce doar firul propriilor trăiri. Pot fi citate și altele.
În orice caz, lista acțiunilor trebuie rafinată, în continuare. Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie și culturală și umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”, știm de la Max Weber că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”, știm de la Habermas că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” („acțiune instrumentală” și „acțiune strategică”), „acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm destule de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie adăugate „acțiunea reflexivă”, „acțiunea emancipativă”, „raportarea la absolut”, ca tot atâtea acțiuni ireductibile, împreună cu tipurile de cunoștințe ce le susțin.
Încă nu sunt clarificate în tabloul cunoștințelor diferențele specifice ale reflecției, ieșirii de sub dominație și raportării la absolut. Știm mult despre activitățile producerii și cunoștințele care le servesc, despre interacțiunile din societate, dar se știe prea puțin despre autoafirmarea persoanei și comunității. Nu avem, de altfel, clasificarea științelor actuale.
Trăim în Europa un stadiu al modernității ce are diagnoze îngrijorătoare. Este vorba de fragilizarea libertăților și intrarea într-o „carcasă tare ca oțelul a supunerii” (Max Weber), de extinderea „cinismului” (Sloterdijk), a „vidului moral” (Lipovetsky), de trecerea la o societate a „minciunii” (Reinhardt), la una a „indiferenței” (Slama), cu corelatele lor. Pe altă latură privind lucrurile, este vorba de expansiunea societății „mediatice” (Adorno), a uneia „haotice” (Vattimo), a unei „societăți a cunoașterii”, nu și a „înțelepciunii”, a uneia a „comunicațiilor”, dar nu neapărat a „comunicării” (Habermas), de proliferarea „riscului” (Beck).
Nu se poate acționa fără a reuni diagnozele într-una ce le poate explica pe toate. Teza mea, a cincea, este că putem face reunirea sub formula mai acoperitoare a „societății nesigure” (Societatea nesigură, 2016). Este o societate în care, nu doar în geometria acceptată, ci chiar în practica vieții, o linie dreaptă este anevoie de trasat, iar siguranțele de odinioară (de pildă, a proprietății, a libertății, a triumfului adevărului și dreptății, a dezvoltării economice care lichidează sărăcia, a competenței ce generează soluții, a moralei ce rezultă din cunoaștere etc.) sunt puse la încercare de forțe mari.
Așa stând lucrurile, filosofia are ca menire acum – aceasta fiind a șasea mea teză – să exprime conceptual cum s-a ajuns la generalizarea nesiguranței și cum se poate ieși din nesiguranță. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia este angajată totdeauna, dacă investigația este dusă suficient de departe.
Știm prea bine – mai ales după ce un coleg ceh a avut răbdarea să cerceteze „filosofia nefilosofilor” – că există o „filosofie implicită” chiar la cei care resping filosofarea. Nu mai putem fi de acord cu Hegel că până și luarea mesei poate fi interpretată, dar putem admite că în acțiunile prin care ne asigurăm viața se află angajări față de realitate ce se lasă explicitate.
Filosofia bine elaborată menține în actualitate, prin natura ei, variate puncte de vedere consacrate de istoria ei. De obicei nu poate fi filosof cel care nu are o bună înțelegere a istoriei filosofiei ca desfășurare de idei vii. Nu poate fi însă nici cel care se oprește aici. Manfred Riedel avea dreptate când socotea filosofia drept „gândire mai departe” – acea gândire ce merge atât de departe încât captează temeiurile ultime.
Trăim, pe de altă parte, în confuzia organizată a valorilor, pe care Nietzsche a anticipat-o. Din această confuzie nu este ieșire, fără a urca – dacă ne referim la cunoaștere – de la zvonuri și păreri, la informație, de la informație despre evenimente și păreri, la cunoaștere factuală, de la aceasta, la științe, de la tabloul științelor, la interogarea condiționării științelor și de la aceasta, la filosofie. În general, iar aici este a șaptea mea teză, nu există ieșire spre cultura matură ce-și lasă urmele benefice în viața oamenilor fără filosofie. Nu se înfrâng dificultățile vieții doar cu filosofie, dar ele pot fi depășite cu contribuția filosofiei la propriu, ce apelează la cultură și la răspundere pentru consecințe.
Carnap a plasat, într-adevăr, întrebările tradiționale ale filosofiei în sfera „problemelor fără sens” (într-o accepțiune proprie!). I se poate răspunde însă concludent, împreună cu Habermas, că „problema sensului vieții nu este lipsită sens”. Sensul propriei vieții și recunoașterea sensului vieților din jur nu sunt fără sens. Cine nu interoghează sensul – aceasta este a opta mea teză – nu poate dezlega chestiunile practice din viața sa și a comunității. Iar unde se caută sens este inevitabil filosofie.
În sprijinul filosofiei avem învățăturile istoriei. Unde nu e filosofare este fragmentare și delăsare. Unde nu e filosofie se trăiesc evenimente, dar nu se pot evalua durabil. Unde lipsește filosofia, se ajunge, eventual, la cunoaștere, dar nu și la înțelegere. Unde nu e filosofie, se trăiește prezentul, dar nu se pot arunca sonde în viitor. Unde nu este filosofie cultivată, acțiunea se stinge. Filosofia – și cu aceasta a noua mea teză – este antidotul cultural cel mai profund la conformism și stagnare. Filosofarea dă răspunsuri inspirate de întregul vieții noastre, al societății, al istoriei, al lumii și ferește oamenii de dogmatisme.
Filosofia este împinsă în umbră de suficiență și incultură și stă mereu sub presiunea ideologiilor. Primului filosof, lui Thales, i se atribuie replica sugestivă potrivit căreia iubitorul de înțelepciune, privind spre înalt, se poate împiedica și cădea într-o groapă, dar oponenții săi sunt, de obicei, în groapă. Filosofia poate opune ideologiilor – aceasta este a zecea mea teză – argumentul că nici o problemă nu se rezolvă fără perspectiva omului întreg, că este de apelat la capul și conștiința omului și că nu este înțelegere a lumii unde aceasta nu este luată ca întreg. În întrebările privind importanța filosofiei este cuprins felul în care vrem să trăim.
Sunt multe feluri de exercitare a filosofării (Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, 1992). Unii nu sunt intimidați de dificultățile ei în era practicismului și a scientismului și propun reluarea formei celei mai ambițioase a filosofiei – care este metafizica.
Sunt, desigur, și variate feluri de a concepe metafizica. Unii o concep drept comentariu la categorii ale lui Aristotel (ființă, existență, mișcare etc.), în scopul de a arăta cum se înțeleg acestea în zilele noastre. O altă variantă reia clasicismul sub impulsuri ce vin din Heidegger.S-ar putea lua în seamă ce au spus Bolzano – că întrebările cele mai generale revin și atunci când se vrea eliminarea lor, sau Brentano și Dieter Henrich – care găsesc în conștiința de sine raportarea inevitabilă la absolut.
Kant, Hegel și Habermas sunt rezervați în privința soartei metafizicii. Eu cred că metafizica are viitor, dar cu statut schimbat. Observația mea este că efortul de a clădi metafizica doar prin revenire la autori de referință ne dă istorie a filosofiei, dar puține lămuriri asupra lumii. Ca urmare, revenirea la autori de referință ar trebui însoțită cu deschiderea spre realitatea trăită de oameni. Nici metafizica, oricât de meta (adică „după și deasupra de”) fizică este – o spun ca a unsprezecea mea teză – nu se poate dispensa fără pierderi de științele actuale, nu poate face abstracție de societate și nu se poate deroba de obligația de a orienta în contexte noi.
Religia este rivalul dintotdeauna al filosofiei. Evident, este vorba aici de religie la propriu – ceea ce înseamnă „legământ” între Dumnezeu și oameni, „revelație”, „mântuire”, la care se poate adăuga „liturghia”. Rivalitatea dintre religie și filosofie este la nivelul opțiunilor ultime ale viziunilor, dar concret au fost și pot fi oricând cooperări.
Cât de presantă este astăzi lămurirea relației dintre religie și filosofie ne dăm seama din faptul că două opere monumentale ale filosofiei, tipărite recent, o au în centrul lor. Este vorba de Schwarze Hefte (2014-2021) ale lui Heidegger și Auch eine Geschichte der Philosophie (2019) a lui Habermas – care sunt însăși polii discuției actuale.
Heidegger a vrut să lămurească destinul „culturii occidentale” și să imprime un nou curs acesteia, într-o situație pe care el o socotește de „dezrădăcinare”. El înfruntă componentele pe care le vedea la originea „dezrădăcinării”: iudaismul, creștinismul, democratismul, americanismul, comunismul, tehnicismul modern. Nici cu unul nu este împăcat, iar viziunea sa vizează înlocuirea la rădăcină a acestora. Iar rădăcina este Biblia. Heidegger reprezintă în cultura modernă cel mai clar năzuința creării alternativei la Biblie. El considera, în interviul final, din 1976, că „nur ein Gott kann uns retten”, dar avea în vedere un zeu nou. A spus-o, într-un fel, și când, în Caietele negre, a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră“ (GA 97, 62). Caietele negre oferă diverse probe ale „păgânismului” heideggerian.
Azi nu se poate spune că nu sunt zei printre oameni – încă numeroși. Voința, banii, puterea, divertismentul și altele sunt printre aceștia. Ceea ce se vede tot mai mult cu ochiul liber și se trăiește, uneori dramatic, este că putem avea zei, dar odată cu ei vin și vederile înguste. Heidegger nu a luat în seamă împrejurarea că de la optici înguste la întregul vieții este o distanță și că abia Dumnezeu permite abordarea întregului uman. În fapt, dintr-o astfel de abordare a lumii au venit economia, libertățile, cercetarea metodică, reflexivitatea și, cu ele, societatea modernă.
Pe bună dreptate, Habermas a recaptat relația originară dintre „cunoștință (Wissen)” și „credință (Glaube)” și a privit prin prisma ei istoria filosofiei. Filosofia a continuat și în cele mai laice formulări discursul relației dintre „credință” și „cunoștință”, iar Hegel a legat moralitatea, care devenise focusul antecesorilor, cu istoria, cultura și societatea. El a creat terenul intercalării, în relația dintre subiect și obiect a Fenomenologiei spiritului, a comunicării indivizilor socializați.
Habermas aduce analiza până în actualitatea vieții de azi. Trei convingeri capătă elaborare detaliată în Auch eine Geschichte der Philosophie. Prima este aceea că modernitatea nu-și va rezolva problemele fără „legitimare”, „stat de drept democratic” și „democrație deliberativă”. A doua este aceea că „modernitatea derapează dacă spontaneitatea rațiunii proiectatoare de lume se usucă (versiegt) într-o transcendență din interior. A treia se referă la interpretarea „rațiunii (Vernunft)”. Habermas mărturisește „că încercarea mea de a da o genealogie a gândirii postmetafizice trebuie să încurajeze să concepem omul, ca și înainte, drept «animal ce dispune de rațiune» și să rămânem la un concept comprehensiv al rațiunii”. Un astfel de concept face ca filosofia să nu mai rămână la „toarcerea firului interiorității”, ci să fie răspuns viu la provocările cunoașterii și nevoile integrării sociale.
Este limpede – și cu aceasta trec la a douăsprezecea mea teză – că folosirea diferenței reale dintre filosofie și religie ca pretext al antagonizării lor și ignorarea șanselor de cooperare dintre ele nu folosește nici uneia. Nici Karl Barth, care cerea teologilor să lase filosofia în seama ei, nici Rudolf Carnap, care postula că filosofia și teologia cad în afara sferei propozițiilor cu sens nu fac față nevoilor noastre de azi. Abia o conlucrare a lor este benefică.
Filosofic privind, este clar că, în consecința evoluției societății și reflecției, a avut loc disoluția Omului. Ca să fiu mai intuitiv, majuscularea omului cu Omul a fost părăsită de multă vreme fiind socotită nerealistă. Se observă ușor că nu se poate generaliza fără riscul contrazicerii despre un popor, o națiune etc. – mereu sunt excepții, pe care este lucid le luăm în seamă. Oricum, istorismul, cu privirea omului ca parte a istoriei, fenomenologia, cu centrarea pe ceea ce se petrece cu viața omului, pozitivismul, cu orientarea cunoașterii spre ceea ce este factual, structuralismul, cu sesizarea căderii omului sub controlul structurilor, au dărâmat Omul de pe soclu, în favoarea oamenilor vii, care-și reproduc viața lovită de limite sub condiții pământești. Nu numai că nu mai putem discuta despre om precum Socrate, dar nici măcar așa cum au discutat Diderot sau Feuerbach sau, mai aproape de noi, Teilhard de Chardin sau Camus.
Numai că astăzi este clar că dărâmarea Omului de pe soclu are și un efect pervers. Este vorba de dizolvarea oamenilor în altceva – fie și în activități, precum comerțul, lupta cu ceilalți, consum, cobai în experimente etc. Este nevoie de o ridicare a orizontului atunci când se discută de oameni, iar majuscularea ține de acea ridicare.
Deocamdată, însă, viețile sunt prinse în plasa de relații create de mersul istoriei universale. Ne dăm seama de aceasta și din aceea că în timpul vieții unor generații – de fapt la cam douăzeci și cinci de ani – lumea s-a schimbat. Au fost anii 1990 care au pus capăt diviziunii postbelice a lumii, au venit anii 2010 care au creat altă constelație a supraputerilor. De aceea, ca a treisprezecea mea teză, și filosofia este chemată să se asigure de structurarea realității istorice prin studii strategice. Am răspuns acestui apel (Filosofia unificării europene, 2005; The Destiny of Europe, 2011; România în Europa actuală, 2018;Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2020; China ca supraputere, 2021) și o fac mai departe.
Desigur că, mai ales în țări cu anumită asincronie a dezbaterii publice, mai au trecere fantasme. Una este aceea că ar continua și astăzi „războiul social” al primei jumătăți a secolului al XX-lea. Este o eroare, căci comunismul este mort demult – necazurile ce se trăiesc au deja alte surse, decidenții fiind alții. Altă fantasmă este aceea că lumea ar fi aceeași ca în 1990. Susținerea că „nu s-a făcut nimic în treizeci de ani” ține doar de miopia unora care caută să-și scuze sărăcia de idei și incapacitățile. Este tot eroare, căci deja sunt schimbări, actori și experiențe noi. O fantasmă și mai nouă este aceea că ar fi necesară o Mare Resetare, care să scoată oamenii reali din ecuația deciziilor.
S-a impus, între timp, o nouă constelație internațională, care face ca relația între cele mai vechi civilizații să reintre în scenă. De data aceasta nu ca retorică colonială, ci ca problemă concretă. Așa cum arată deja studiile de logică a cunoașterii din SUA, va trebui acceptat – aceasta fiind a treisprezecea mea teză – că și alte culturi au ajuns la performanțe competitive chiar dacă au operat cu logică diferită a cunoașterii.
Este un tropism răspândit acela de a pune mereu ceea ce se petrece pe alți umeri decât cei proprii. Din cauze diverse – ignoranță, lașitate, rea credință – se înlocuiește ceea ce ar fi cazul să facă oamenii cu învinovățirea destinului istoric. Se poate discuta la nesfârșit metafizica destinului. Dar, ca a paisprezecea mea teză, afirm că este este mereu sănătoasă, chiar și când debusolarea este mare, revenirea la Fichte – în mod exact la teza sa inspiratoare, conform căreia subiectul, oamenii, creează realitatea. O filosofie a angajării este necesară astăzi. Ea are într-o teorie a cunoașterii ce începe cu întrebarea și într-o logică ce operează cu complementaritatea argumentării și demonstrației (Argumentarea, 2010) veritabila ei introducere.
O filosofie a lumii actuale – așa sună a cincisprezecea mea teză – este, prin forța noilor realități, una ce are de prestat deopotrivă: analiza materială, sistematizarea conceptuală și anticiparea. Acestea sunt legate. Analiza materială și sistematizarea conceptuală se condiționează reciproc, iar anticiparea se sprijină pe ele.
Sunt filosofii care lămuresc lucruri mai mult pentru cercuri ale unui fel de a vedea îngust – nu pe alți oameni. Am căutat să evit acest pericol prin analize materiale (Die kulturelle Wende, 2005; Crizele modernității târzii,2008; Criza și după criză, 2010). Filosofia fără analize materiale este doar un exercițiu, analize materiale fără filosofie sunt numai parțiale.
Uneori analizele materiale au fost materia nemijlocită în care construiesc soluții conceptuale sau acestea se exprimă în analize de fapte. În filosofia dreptului (Justiția și valorile, 2020) readuc justiția la valoarea dreptății, în filosofia statului (Statul actual, 2021) repun contractul la baza statului, în filosofia educației (Educația responsabilă, 2018) așez educația pe tripticul competențe, abilități, valori, în filosofia artei (Profunzimea artei, 2020) pledez pentru arta ca expresie a trăirii umane a lumii.
Sistematizarea conceptuală am început-o pe suportul istoriei filosofiei, observând filosofia de referință. De aici preocuparea mea a monografierii (Herbert Marcuse. Studiu critic, 1982; Filosofia lui Habermas, 2005; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2010; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; Heidegger, 2021). Starea filosofiei și teologiei (Relativismul, 2004; Religia în era globalizării, 2005; Philosophia et Teologia hodie, 2008; Filosofi și teologi actuali, 2019) m-a interesat.
Numai că sistematizarea filosofică are de făcut față nu doar istoriei cugetării, ci și realității. Am căutat să aduc la formulare filosofia proprie, pragmatismul reflexiv (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv, 2015; Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2016; Rațiune și voință de rațiune, 2017; The Sense of our History, 2019; Cunoaștere și reflexivitate, 2020), și să rezolv problemele ei de bază.
O filosofie care nu anticipează este întrecută azi rapid de multele calculări ale viitorului. Am și dat anticipări care s-au confirmat: de pildă, dependența tranziției de democratizare (Die kulturelle Wende, 2005), schimbarea lumii (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012), noua cuplare a identității naționale cu modernitatea (Identitate națională și modernitate, 2018), corectura globalizării (După globalizare, 2018). Dincoace de acestea stau scrieri (Ordinea viitoare a lumii, 2017; Viitorul Universității, 2020) ce lămuresc ce se prefigurează.
Filosofia pe care am căutat să o articulez este anticipatoare, căci din datele realității și asumpțiile rațiunii construiește nu doar tablouri, ci și alternative. Structura ei de gândire pe relația „dacă …atunci…” îi asigură acest caracter. Ea este anticipatoare în lumina a ceea ce a angajat privind specificul uman și a ceea ce au a atinge oamenii modernității.